1 Din nou – privindu-l în obraz –
Luă cuvântul Elifaz:
2 „Aduce oare – te-ntreb eu –
Omul, folos lui Dumnezeu?
Nici vorbă! Căci cel înţelept,
Doar pentru sine e deştept.
3 Dacă eşti tu neprihănit,
Ce folos Domnu-a dobândit?
Iar dacă vină, omul n-are,
Crezi, vreun câştig, că Domnul are?
4 Dacă evlavie-ai vădit,
De Dumnezeu eşti pedepsit?
Şi pentru ea, El a intrat
La tine şi S-a judecat?
5 Nu-i mare a ta răutate?
N-ai făr’delegi nenumărate?
6 Zăloage, de la fraţi, luai,
Fără pricină, şi-i lăsai
Fără de haine pe cei goi.
7 Nu dădeai apă, mai apoi,
Celui ce fost-a însetat;
Pâine, flămândului, n-ai dat.
8 Întreaga ţară o aveai,
Fiind mai tare. Te-aşezai
Oriunde-n ea ţi-ar fi plăcut,
Căci cel mai bine-ai fost văzut.
9 Afară, văduve scoteai,
Braţele-orfanilor frângeai.
10 De-aceea, eşti încercuit
De multe curse, şi-ai simţit
Groaza cum bântuie-mprejur.
11 Nu vezi tu negura din jur,
Şi apele ce te lovesc?
12 Nu este-un Dumnezeu ceresc?
Priveşte vârful stelelor:
Cât de înalt e locul lor!
13 Şi-acum tu zici: „Domnul ce ştie?
Oare, în stare o să fie,
Prin întunericul de nori,
Să-i judece pe muritori?
14 Ceva, să vadă, El nu poate,
Înfăşurat în nori. Străbate
Cerul, cu greu!” Vrei să apuci,
15 Pe calea veche să te duci,
Cale pe care a păşit
Cel care-a fost nelegiuit –
16 Cel care nu este cruţat,
De pe pământ fiind luat
‘Naintea vremii – şi-a ţinut
Atât cât, apă, a avut
Pârâul, de pământ sorbit?
17 Cei răi, Domnului, I-au vorbit:
„Pleacă de pe a noastră cale,
Căci nu voim, pe ale Tale
Cărări, să mergem! Dă-ne pace!
El, Domnul, ce ne poate face?”
18 Şi totuşi, cortul le e plin
De bunătăţi cari ştim că vin
Doar de la Bunul Dumnezeu.
Departe, vreau ca să fiu eu,
De sfatul celor răi! Voi ştiţi
19 Căci cei cari sunt neprihăniţi,
Le-au fost, nelegiuiţilor –
Drept martori ai căderii lor,
Precum, mereu, au să le fie.
Se vor uita, cu bucurie,
Nevinovaţii şi, „Priviţi!” –
Vor zice – „Cum sunt nimiciţi
20 Duşmanii noştri! Iată-le,
Arse de foc, averile!”
21 Prieten fii, cu Dumnezeu,
Şi pace vei avea, mereu!
Ai să fii iarăşi fericit
22 Atunci când Îi vei fi primit
Învăţătura şi ţi-ai pus
La inimă, tot ce ţi-a spus
23 Domnul. Vei fi iar aşezat,
Acolo unde-ntâi ai stat.
Pe locul tău, vei sta mereu,
De te întorci la Dumnezeu
Şi dacă vei îndepărta
Greşelile, din casa ta.
24 Aurul, zvârle-l în ţărână –
Cel din Ofir, să-l iei în mână
Şi-apoi, departe îl aruncă,
În prundul râului din luncă.
25 Atuncea îţi va fi, mereu,
Argint şi aur, Dumnezeu.
El fi-va bogăţia ta.
26 Cu el doar, te vei desfăta.
De vei avea ceva să-I zici,
Spre El, faţa o să-ţi ridici
27 Şi ai să-L rogi, iar Dumnezeu
O să te-asculte tot mereu,
Şi juruinţele făcute
De tine-atunci, vor fi ţinute.
28 Pe tot ce tu vei pune mâna,
Va ieşi bine, iar lumina
Va străluci pe-a ta cărare;
29 Tu, pentru a ta ridicare,
Te vei ruga, căci Dumnezeu,
Dă ajutorul Său, mereu,
Celor ce-şi ţin ochii plecaţi.
30 El, chiar şi pe cei vinovaţi,
Îi izbăveşte – pe cei care
Îşi datorează-a lor scăpare
Doar curăţiei mâini tale,
Precum şi îndurării Sale!”