1 Din nou, cel care-a cuvântat,
Iov fost-a: „Eu am ascultat
2 Şi-acuma vă voi da o ştire:
Aflaţi că tot o răzvrătire,
Mi-e plângerea. Dar suferinţa
Îmi zguduie adânc fiinţa
Şi îmi opreşte-n gât suspinul,
Mărindu-mi astfel, mai mult chinul.
3 De-aş şti unde-ar putea să fie!
La al Său scaun de domnie
De aş ajunge, aş putea
4 Să-mi apăr eu, pricina mea!
Dovezi, în gura mea, abundă.
5 Aş şti ce poate să-mi răspundă
Şi ar putea ca să îmi spună
Tot ce-mpotriva mea, adună.
6 Atunci, dacă-mpotriva mea,
Ca să se lupte El ar vrea,
Credeţi că foloseşte oare
Toată puterea ce o are?
7 Numai un om neprihănit,
Să Îi vorbească a-ndrăznit;
Ştiu bine că voi fi iertat.
8 Dar orişicât L-am căutat –
Şi în apus şi-n răsărit –
Pe Dumnezeu nu L-am găsit.
9 De-n miazănoapte are treabă,
Nu-L pot vedea. Dacă în grabă,
În miazăzi se va ascunde,
Până la El nu pot pătrunde.
10 El ştie calea ce-am urmat:
Mă-ncerce! Voi ieşi curat,
11 Ca aurul. Piciorul meu,
Pe urmele lui Dumnezeu
Păşit-a, iar eu am ţinut
Doar calea-I; nu m-am abătut
12 Din drumul Lui. M-am străduit,
Poruncile-I de-am împlinit,
Şi-ntreaga voie mi-am plecat
La ceea ce a cuvântat.
13 Când hotărârea Sa-i luată,
Cine-mpotrivă-I o să poată
Să-I steie? Nimeni! El va face
Numai aşa precum Îi place!
14 El va îndeplini – ştiu bine –
Ce-a plănuit faţă de mine;
Şi multe încă, o să facă!
15 De-aceea tremur. Numai dacă
La acest lucru mă gândesc,
Mă tem de El şi mă-ngrozesc.
16 În inimă, El m-a tăiat
Şi groaza Lui m-a-nspăimântat,
17 Căci nu bezna durerii mele
Mă nimiceşte, nici acele
Neguri ce m-au înconjurat
Şi cu-al lor văl m-ai înfăşat.”