1 „De ce, timpul de judecată
Nu e păzit şi nu-i lăsată
Putinţa celor care-L ştiu
Pe Dumnezeul nostru viu,
Să-I vadă zilele sortite
Pentru pedepsele rostite?
2 Sunt unii cari mută hotarul
Şi fură turme. Iau măgarul
3 Orfanului; zălog, săraca
Vădană o să le dea vaca.
4 Pe cei lipsiţi, îi îmbrâncesc
Din drumul lor şi îi silesc
Pe-ai ţării bieţi nenorociţi
Să se ascundă. Îngroziţi,
5 Aceştia ies de dimineaţă –
La fel cum caută verdeaţă
Măgari sălbatici în pustie –
La lucru, plată să le fie
Pâinea pentru copiii lor.
6 Doar pentru ei trudesc de zor:
Struguri culeg, nutreţ cosesc,
Căci pe cel rău, ei îl slujesc
Muncind după o învoială.
7 Îi prinde noaptea-n umezeală:
De-mbrăcăminte sunt lipsiţi,
De-al nopţii frig sunt biciuiţi
Şi nu au nici o-nvelitoare.
8 Ploaia de munte-n mădulare
Le intră. Dacă nu găsesc
Vreun adăpost, se ghemuiesc
Pe lângă stânci, pe unde-ajung.
9 Chiar de la sân, cei răi îl smulg
Pe-orfan, după ce au răpit,
Zălog, tot ce-a agonisit
10 Omul sărac. Săracii sânt
Cu toţii goi; pe ploi, pe vânt
Bieţii de ei sunt dezbrăcaţi.
Strâng snopi, dar sunt înfometaţi.
11 La cel nelegiuit slujesc,
Şi-n ale lui grădini trudesc:
Fac untdelemn şi calcă-n teascuri,
Cosesc şi curăţă de vreascuri
Câmpia, dar ale lor cete,
Într-una, suferă de sete.
12 Vaierul celor care mor
Şi strigătul răniţilor
Răsună în cetăţi, mereu…
Şi totuşi, iată, Dumnezeu
Nu ia în seamă, pe pământ,
13 Aceste mişelii. Mulţi sânt
Vrăjmaşi luminii – ale ei
Cărări nu le-au ştiut acei,
Şi-atunci, pe ele, n-au călcat.
14 Iată, zorii s-au revărsat,
Iar ucigaşul s-a trezit.
Pe cel sărac, pe cel lipsit
Îl va ucide; va şedea
Până când noaptea va cădea,
Ca de-ntuneric protejat,
Să se apuce de furat.
15 Ochiul curvarului pândeşte
Amurgul şi, în gând, şopteşte:
„De nimeni nu voi fi zărit,
Căci faţa mi-am acoperit.”
16 Cu toţii, noaptea, case sparg –
Căci noaptea se simt la loc larg –
Însă când zorii au să vină,
Se-ascund, pentru că de lumină
17 Se tem. Când vine dimineaţa,
Simţesc cum le-nfioară faţa
A morţii umbră; se-ngrozesc,
Lumina ei, când o zăresc.
18 Cei răi alunecă uşor,
Pe suprafaţa apelor,
Iar părţile lor pe pământ,
Blesteme se vădesc că sânt;
Ei n-au să calce, nicidecum,
Pe calea viilor. Precum,
19 Când seceta a însoţit
Căldura verii şi-a sorbit
Apa zăpezii de-a secat
Pârâul cel învolburat,
La fel cel ce-a păcătuit,
De moarte fi-va înghiţit.
20 De-al mamei pântec e uitat,
Viermii, din el, s-au ospătat,
De nimeni nu e pomenit
Căci uită toţi, că a trăit.
Nelegiuitul e sfărmat
Ca şi-un copac, căci a prădat
21 Femei cari fii nu au avut,
Şi nici un bine n-a făcut
Sărmanei văduve, la greu.
22 Şi totuşi, iată, Dumnezeu
Lungeşte, prin puterea Lui,
Anii nelegiuitului –
A celor silnici pe pământ –
Şi iarăşi în picioare sânt,
Cu zâmbetul întins pe faţă,
Tocmai când nu sperau la viaţă.
23 El, linişte, le dăruieşte
Şi-ncredere, dar îi pândeşte,
Căci ochii Şi I-a pironit
Pe calea lor. Când i-a simţit
24 Că-şi saltă capul din pământ,
În acea clipă, nu mai sânt!
Cum mor oamenii, şi ei mor –
La fel ca orice muritor;
Ca spicele vor fi tăiaţi!
25 Aşa e că dreptate-mi daţi?
Am zis eu, oare, vreo minciună?
De-am zis, doresc să mi se spună!
De cine, fi-vor nimicite
Vorbele mele-aici rostite?”