1 Când într-o bună zi – în zori –
Din nou, ai Domnului feciori,
În faţa Lui, s-au prezentat,
Satana, iute, i-a urmat,
Vârându-se-n mijlocul lor.
2 Domnul, privindu-l răbdător,
L-a întrebat: „De unde vii?”
Satan a zis: „De vrei să ştii,
Află că am cutreierat
Pământul şi că m-am plimbat
Pe-ntinsul lui. De-acolo eu,
Acuma, vin.” „Pe robul Meu –
3 Pe Iov” – Domnul a întrebat –
„Atuncea când ai colindat
Pământul, nu l-ai întâlnit?
Asemeni lui, neprihănit,
Alt om nu poate fi aflat.
El are sufletul curat,
Se-abate de la rău, mereu,
Căci teamă-i e, de Dumnezeu.
Iov, în neprihănirea lui,
Se ţine tare. Motiv nu-i
Să-l pierd, căci n-are nici o vină –
Tu doar Mă-ndemni, fără pricină!”
4 Satana-n clipele acele
Răspunse: „Piele pentru piele!
Omul dă totul, pentru viaţă,
5 Dar te va blestema în faţă,
Atunci când ai să îndrăzneşti,
Osul sau carnea să-i loveşti!”
6 Domnul i-a zis Satanei: „Iată,
Ţi-l dau pe mână! Dar cruţată
Să-i fie viaţa, negreşit!”
7 Când de la Domnul a ieşit
Satana, grabnic, a plecat,
Pe bietul Iov l-a căutat
Şi întâlnindu-l l-a lovit
C-o bubă ce l-a năpădit
De sus, din vârful capului,
Până-n talpa piciorului.
8 Un ciob de sticlă a luat
Sărmanul Iov, de-a scărpinat
Piele-ai spuzită de puroi
Şi în cenuşă-a stat apoi.
9 Nevasta lui, când l-a văzut,
În disperare a căzut
Şi-atunci, lui Iov, a îndrăznit
Să îi vorbească: „Neclintit
Eşti, în neprihănirea ta!
Cum înduri boala? Nu mai sta,
Ci împlineşte sfatul meu:
Îl blestemă pe Dumnezeu,
Şi mori! Aşa, vei fi scăpat!”
10 Iov a privit-o încruntat:
„Femeie! Nu ţi-e mintea bună!
Iată, vorbeşti ca o nebună!
Cum binele, noi îl primim
Din mâna Domnului, nu ştim
Şi răul să-l primim, la fel?!
Deci cum să-L blestem eu, pe El?!”
Iov, astfel, n-a păcătuit
În tot ceea ce a vorbit.
11 Iov, trei prieteni, a avut.
O înţelegere-au făcut
Cei trei, după ce-au auzit
Ce-a păţit Iov. S-au sfătuit
Să meargă, să îl viziteze,
Voind să îl îmbărbăteze;
Plângând cu el alăturea,
Sperau să-l poată mângâia.
Întâiul, din Teman, sosise
Şi, Elifaz, el se numise.
Bildad, din Şuah, l-a-nsoţit
Şi cu Ţofar care-a venit
La el tocmai de la Naama.
Pe cei trei îi cuprinse teama,
12 Căci ei nu l-au recunoscut
Pe Iov, atunci când l-au văzut.
Atât de mult era schimbat,
Încât ei s-au înspăimântat.
Au plâns apoi, neîntrerupt,
Mult timp. Mantalele şi-au rupt,
Pumni de ţărână au zvârlit
Spre cer şi-apoi s-au tânguit,
Văzând cât li-e de apăsat
13 Prietenul. S-au aşezat –
Înconjurându-l – pe pământ
Şi n-au mai scos nici un cuvânt
O săptămână, căci ştiau
Ce mari dureri îl chinuiau.