1 Apoi, când gura şi-a deschis
2 Sărmanul Iov, astfel, a zis:
3 „Blestem ziua când m-am născut
Şi când, lumina, am văzut!
Blestem noaptea care-a vestit
„Iată, un fiu s-a zămislit!”
4 Întunecată-n veci să fie,
Iar Dumnezeu să nu mai ştie
De acea zi! Să n-o-ngrijească!
Să nu facă să strălucească
Lumina, peste ea, vreodată,
5 Şi să rămână-ntunecată!
Vreau, umbra morţii s-o cuprindă,
Nori peste ea să se întindă,
Neguri de zi să o-nspăimânte
Şi vijelii, pe cer, să-i cânte!
6 Şi noaptea cea nenorocită,
Doresc să fie înghiţită
De întuneric şi să piară
Din an! Să fie scoasă-afară
Din rândul celorlalte-ndată!
Să nu mai fie numărată
Veci, între luni! Stearpă să fie!
7 Să piară a ei veselie!
8 Această zi, ruptă de vreme,
Cei care ştiu ca să blesteme
Şi crocodili să întărâte,
S-o blesteme! Fie-i târâte,
9 În beznă, stele ce-au mijit
Pe bolta-i când a amurgit,
Şi niciodat’ să nu mai vadă
Ai zilei zori! În hău să cadă,
10 Căci să închidă, n-a voit,
Pântecul ce m-a zămislit,
Şi de-ai mei ochi nu a ascuns
Durerile ce m-au străpuns!
11 Oare de ce am mai trăit?!
Oare de ce nu am murit
‘Nainte de-a mă fi născut?!
Cum, sufletul, nu mi-am pierdut
Când maica mea m-a zămislit?
12 Genunchi, de ce oare-am găsit
Să mă primească, să m-aşeze
Şi sâni ca să mă alăpteze?!
13 Aş fi culcat şi, liniştit,
De mult aş fi fost adormit
14 Cu împăraţii, cu cei mari
De pe pământ, cu acei cari
Morminte falnice-au zidit,
15 Cu domnii ce-au agonisit
Aur şi care-au încărcat,
Case, cu-argintul adunat.
16 Sau poate n-aş mai fi în viaţă,
Nu aş mai fi pe-a lumii faţă!
O stârpitură îngropată –
Copilul care, niciodată,
Lumina zilei n-a văzut –
Aş fi fost eu. Aş fi zăcut
17 Unde nu te mai necăjesc
Cei răi; unde se odihnesc
Cei de putere părăsiţi,
18 Iar cei ce-au fost înlănţuiţi,
În pace sunt lăsaţi a sta,
Fără a-i mai înspăimânta
Glasul asupritorului.
19 Acolo, chipul omului
Nu mai contează – sunt la fel
Şi mic şi mare – iar acel
Care-a fost rob, e izbăvit
De-acela care l-a robit.
20 De ce oare – mă-ntreb mereu –
Mai dă lumină Dumnezeu,
Celor ce suferă, sau viaţă
Celor ce nu-i pot face faţă –
Cu sufletele necăjite
Şi cu speranţele-ofilite?
21 De ce dă viaţă El, celor
Care, nimica, nu mai vor,
Doar moartea – ca un ultim bine
Mult aşteptat – ce nu mai vine
Deşi-o doresc ca pe-o comoară,
Sau celor care vor să moară
22 Nemaiputând de bucurie,
Cuprinşi de mare veselie
De cumva şi-ar găsi mormântul
Şi de i-ar înghiţi pământul?
23 De ce zic, „dă lumină El,
Peste sărmanul om acel
Care ar vrea ca să alerge,
Însă nu ştie unde merge
Căci Dumnezeu l-a îngrădit”?
24 Eu, cu suspine, sunt hrănit
În toate zilele; doar jale,
Găsesc mereu, pe a mea calea;
25 Oriunde-am mers, de m-am gândit
La ceva rău, necontenit
Lucrul acela s-a-ntâmplat
Şi nici odată n-am scăpat
Fără a fi, de rău, lovit,
Întocmai cum am bănuit!
26 N-am linişte, odihnă, pace –
Mă ia necazul, orice-aş face!
Oricât eu mă feresc de bine,
Mă află şi dă peste mine!”