1 Sfârşind Iov vorba, Elifaz
‘Nalţă din palme-al său obraz,
2 Şi zise: „Dacă îndrăznim
Noi, ţie – astăzi – să-ţi vorbim,
Atunci ai să te superi, oare?
Eu n-am să tac, măi frăţioare.
Căci cine ar putea să tacă?
Vorbi-voi, chiar de n-o să-ţi placă!
3 De multe ori, i-ai învăţat
Pe alţii şi puteri ai dat
Braţelor care-au obosit.
4 Cuvântul tău a întărit
Genunchiul slab şi-a ridicat
Pe cel care s-a clătinat.
5 Şi-acuma, ce văd eu? Ei bine,
Eşti slab, când e vorba de tine!
Deci tu dacă ai fi atins,
Te tulburi! Oare, nu-n adins,
E frica ta de Dumnezeu?
Nu îţi e ea, sprijin, mereu?
6 Nădejdile în ce-ţi vor sta?
Nu în neprihănirea ta?
7 Spune-mi – din câte-ai auzit –
Nevinovatul a pierit?
Sau oamenii neprihăniţi
Au fost, vreodată, nimiciţi?
8 Căci după câte am văzut,
În acest fel li s-a făcut
Doar celor care au arat
Fărădelegi şi-au semănat
Nelegiuiri, pe-al lor ogor,
Căci ei seceră roada lor!
9 Prinşi de suflarea Domnului,
Sub arşiţa mâniei Lui,
Cei răi – cu toţi – sunt nimiciţi!
10 Iată că dinţii sunt zdrobiţi
Tuturor puilor de lei.
Leii cei mari, leii acei
Cari spaimă au împrăştiat,
Mugetul şi l-au încetat.
11 Leul bătrân, lipsit de pradă,
Piere. Leoaica o să-şi vadă
Toţi puii cum au flămânzit
Şi cum, apoi, s-au risipit.”
12 „Un gând – cuvânt – s-a furişat
Tiptil, iar eu i-am ascultat
Glasul, pe-aripi de vânt şoptit.
13 Eram, atuncea, adormit;
Eram exact în clipa când,
De-a nopţii vise, al meu gând,
Puternic, era frământat,
Când omul este cufundat
În somn adânc; eu am simţit
14 Atunci, cum groaza m-a lovit,
Cum spaima-n gheare m-a luat,
Cum oasele mi-au tremurat.
15 Pe lângă mine a trecut
Un duh… Părul mi s-a făcut
Precum sunt ţepii pe arici –
Mi s-a zbârlit. N-am putut nici
Să mai respir când am văzut
16 Chipul acel necunoscut,
Când acel glas abia şoptit,
Urechea mea l-a auzit:
17 „Nu va fi omul vinovat
Faţă de Cel ce l-a creat?
Va fi curat şi fără vină,
18 Când Dumnezeu află pricină
La îngeri – căci şi ei greşesc?
Dacă în cei care-L slujesc,
Nu se încrede Dumnezeu –
Găsindu-le greşeli, mereu –
19 Cu-atât mai mult, la cei ce sânt
În căşi de lut, de pe pământ,
Găsi-va rele; căci zidiţi
Sunt din ţărână şi zdrobiţi
Pot fi, ca viermele, uşor.
20 Şi astfel, tot ce-i muritor,
De dimineaţă, e lovit,
Iar până-n seară-i nimicit
Şi va pieri. Când se sfârşeşte
Din lume, nu-şi mai aminteşte
Nimeni, de el, căci e uitat.
21 Al vieţii fir îi e tăiat
Şi moare: cât s-a străduit,
Înţelepciune, n-a găsit!”