1 „Strigă acum! Hai, spune-mi cine
O să te-asculte şi pe tine?
Cărui sfânt, te vei adresa?
2 Nebunul, în mânia sa,
Piere ucis. Pe prost, la fel,
Îl mistuie focul din el.
3 Prins-a nebunul rădăcină,
Dar iată că fără pricină –
Pe negândite, dintr-odată –
Casa îi este blestemată.
4 Feciorii săi nu au noroc:
Sunt spulberaţi din al lor loc
Şi, în picioare, sunt călcaţi,
Fără să poată-a fi scăpaţi.
5 Ceea ce el a secerat,
De cei flămânzi, este mâncat,
Căci şi din spini, tot i-au răpit;
Cei însetaţi i-au înghiţit
Toată averea lui cea mare.
6 Nenorocirea nu răsare
Doar din ţărână. Câte sânt
Durerile, nu în pământ
7 Ele-ncolţesc. Spre suferinţă,
Se naşte-a omului fiinţă,
Precum scânteia, bunăoară,
Se naşte şi-apoi, iată, zboară!”
8 „Eu aş fugii la Dumnezeu.
I-aş spune Lui, necazul meu,
9 Căci ştim că face lucruri cari
Sunt nepătrunse, minuni mari
10 Şi fără număr. Pe câmpie,
El face, ploaia, ca să vie.
El ne dă apă, pe pământ.
Toate, prin voia Lui doar, sânt.
11 Înalţă El, pe cei smeriţi
Şi-i mântuie, pe necăjiţi.
12 Celor vicleni, le nimiceşte
Planul cel rău şi le zdrobeşte
Putinţa de a-l fi-mplinit.
13 De-asemenea, a năruit
Capcanele ce le-au întins
Înşelătorii. El i-a prins,
Pe înţelepţi, în planul lor,
În miezul vicleniilor.
14 Pe toţi aceşti, El i-a învins:
În miezul zilei, i-a împins
În beznă, unde i-a lăsat
Să bâjbâie, neîncetat,
Conduşi de-amăgitoare şoapte,
De parcă-ar fi în miez de noapte.
15 Astfel, Domnul l-a ocrotit
Pe cel slab şi l-a izbăvit
De-ameninţarea celor răi –
Din mâna duşmanilor săi.
16 Aşa, nădejde-a sprijinit
Pe cel care-i nenorocit,
Iar făr’delegea – ce să facă? –
Şi-a închis gura, ca să tacă.”
17 „E fericit omul certat
De Dumnezeu. Neîncetat,
Să preţuieşti mustrarea Lui.
18 El face rana omului
Şi-apoi o leagă; El răneşte,
Şi tot El şi tămăduieşte.
19 De şase ori eşti izbăvit
De la necaz şi, negreşit,
De şapte ori tu vei învinge
Răul, şi nu te va atinge.
20 De moarte, tu vei fi scăpat
Şi nu vei fi înfometat;
De sabie te scapă-apoi
Domnul, la vreme de război.
21 De-al limbii bici, adăpostit
Vei sta şi fi-vei liniştit,
Când pustiirea o să vie.
22 Vei râde de a ei urgie
Şi de al foametei măcel.
De fiare, teamă n-ai, defel,
23 Pentru că legământ vei face
Chiar şi cu pietrele şi pace
Afla-vei, căci de tine, ştire,
Şi fiarele au. Fericire,
24 În cortul tău, tu dobândeşti,
Iar turmele ţi le găseşti
25 Întregi. Îţi vezi sămânţa ta,
Pe urmă-ţi, cum se va sălta,
La fel ca iarba câmpului.
26 Iar când Stăpânul timpului
Te va chema de pe pământ,
Ca să te-aşeze în mormânt,
Vei fi ca snopul adunat
La vremea lui. Am cercetat
27 Tot ceea ce ţi-am povestit,
Adevărate le-am găsit.
Ascultă-mă, căci nu-i de rău,
Ci totu-i spre folosul tău!”