1 Iov ascultă îndurerat.
Apoi, cuvântul a luat
2 Şi-a zis: „Oh! De-ar fi cu putinţă,
Durerea, din a mea fiinţă –
Nenorocirile trăite –
Să poată a fi cântărite,
3 Atunci se vor vădi mai grele,
Decât nisipul mării, ele.
Doresc acuma, să se ştie,
Că-mi merg până la nebunie
Cuvintele! Eu am ajuns
4 La capăt: iată, m-au străpuns
Săgeţile lui Dumnezeu.
Otrava lor, în trupul meu,
Pătrunde-acum; groaza Lui vine
Şi vâră spaime grele-n mine!
5 Zbiară măgarul dacă are
Iarbă? Sau când este mâncare,
Mugeşte boul? Sau socoţi
6 Că hrana fără gust, tu poţi
Să o mănânci? Poţi, fără sare?
Spune-mi: albuşul ce gust are?
7 Tot ceea ce eu nu doresc
Drept hrană, aceea primesc.
Degeaba e greţoasă ea,
Că tot aceea-i partea mea!
8 O, de mi-ar asculta dorinţa,
Să împlinească năzuinţa
Ce se ascunde-n pieptul meu,
Acuma, Bunul Dumnezeu!
9 De-ar vrea ca să mă prăpădească
Şi mâna Lui să mă zdrobească!
10 Cu bucurii şi mângâiere
Rămân eu, în a mea durere,
Căci niciodată n-am călcat
Poruncile ce mi le-a dat
Al nostru Domn. Dar ce vorbesc?
11 La ce să mă mai necăjesc,
Când nu mai pot? Ce sper să fie,
Când doar al meu sfârşit se ştie?
12 Ca pietrele sunt eu de tare?
Al meu trup de aramă-i oare?
13 Nu sunt un simplu muritor,
Lipsit de orice ajutor?
Iar mântuirea – de la mine –
Fugită-i! Nu vedeţi voi, bine?”
14 „Bolnavul – deci acela care
Boleşte – drept la milă are
De la prietenul iubit,
Chiar dacă el a părăsit
Frica de Cel Atotputernic.
15 La fel ca şi cu un nemernic,
Cu mine-ai mei fraţi s-au purtat.
Înşelători s-au arătat,
16 Ca un pârâu. Un sloi de gheaţă
Îl tulbură; pe a lui faţă,
Zăpada se îngrămădeşte.
Atuncea, apa şi-o sporeşte,
17 Însă când vara a venit,
Soarele, apa, i-a-nghiţit,
Iar albia i s-a uscat.
18 Cete de călători se-abat
Din drum – se rătăcesc uşor –
Se-afundă în pustiu şi mor.
19 Cei cari, din Tema, sunt plecaţi,
Privesc apele-nvioraţi;
Pe cei din Seba, i-au umplut
Speranţele, când le-au văzut.
20 Însă cu toţi sunt înşelaţi.
Rămân uimiţi şi tulburaţi,
Căci tocmai când ajung la ele,
Au dispărut apele-acele.
21 Aşa sunteţi şi voi, cu mine:
Voi îmi vedeţi necazul, bine,
Şi înşivă v-aţi îngrozit!
22 Dar oare, eu, când v-am vorbit,
V-am zis: „Vă rog să-mi dăruiţi
Ceva” sau „Vreau să cheltuiţi,
Din bogăţia ce-o aveţi,
23 Pe mine ca să mă puteţi,
Din mâna vrăjmaşului meu,
Elibera?” V-am cerut eu
Ca de cei răi să mă scăpaţi?
V-am spus să mă răscumpăraţi?
24 Nimica, eu nu v-am cerut.
Acum – când starea, mi-aţi văzut –
Vă rog ca să mă învăţaţi:
Vorbiţi, căci fi-veţi ascultaţi!
Doresc să înţeleg apoi,
Cu ce-am greşit? Spuneţi-mi voi!
Cu ce-am păcătuit eu, oare?
25 O, cât sunt de-nduplecătoare
Ale-adevărului cuvinte!
Mustrările, de mai ‘nainte,
26 Ce dovedesc? Voi mă mustraţi
Pentru ce-am zis şi nu aflaţi
Decât doar vânt în ce-a vorbit
Un biet om, deznădăjduit?
27 Pe-orfan, voi îl năpăstuiţi!
Prietenul, îl prigoniţi!
28 Uitaţi-vă vă rog, la mine!
N-am să vă mint – asta ştiţi bine.
29 Nedrepţi, vă rog, ca să nu fiţi!
Vă-ntoarceţi şi mărturisiţi
Cum că eu sunt nevinovat!
30 Am spus ceva, necugetat?
Rostit-am vreo nelegiuire?
Nu ştie gura mea-n vorbire,
Răul, să îl deosebească,
Ferindu-se să îl rostească?”