1 „Iată că soarta omului
E-asemenea ostaşului;
Ca timpul unui muncitor
Care cu ziua-i truditor,
2 E viaţa lui. Precum suspină,
Gândind la umbra din grădină
Un rob, sau cum aşteaptă plata
Un muncitor când munca-i gata,
3 Aşa are a mea fiinţă,
Parte de multă suferinţă,
4 Zile şi nopţi. Mă culc zicând:
„Am să mă mai trezesc?” sau „Când,
Noaptea se va sfârşi?” Fiori
Mă scutură şi până-n zori,
Cu frământări doar, sunt hrănit.
5 Trupul îmi e acoperit
Cu viermi, cu coajă pământoasă,
Iar pielea mea, fărâmicioasă,
Se crapă şi-apoi se desface.
6 N-am pic de linişte şi pace:
Suveică, sunt zilele mele,
În zborul lor, ducând cu ele
Nădejdea ce m-a părăsit.
Din zi în zi, sunt mai lovit.
7 O Doamne, nu-Ţi aminteşti oare,
Că viaţa mea-i doar o suflare?!
Iar fericirea, ochii mei –
Aici – n-au s-o mai vadă ei.
8 Şi voi, voi care-acum puteţi
Să staţi aici – să mă vedeţi –
Curând nu mă veţi mai vedea
Căci pe sfârşite-i viaţa mea.
9 Cum norul este risipit,
La fel e cel care-a murit,
Cel care-n groapă a intrat:
El nu va mai fi ridicat
Din locuinţa morţilor!
10 Şi astfel, bietul muritor,
Nicicând, ‘napoi, n-are să vină
Să-şi vadă casă şi grădină
Sau locu-n care locuia.
11 De-aceea, eu nu voi tăcea,
Ci voi vorbi, neîncetat!
Neliniştea mi-a subjugat
Sărmana inimă. Mereu,
Cât voi simţi-n sufletul meu
Amărăciuni, am să vorbesc
Şi am ca să mă tânguiesc.
12 Sunt eu, precum este o mare?
Sau un balaur sunt eu oare,
De ai pus strajă-n jurul meu?
Dacă, în gând, îmi vorbesc eu,
13 Zicând că „Fi-voi uşurat
Dacă mă culc şi alinat
Voi fi, în pat, de-a mea durere”,
Atuncea liniştea îmi piere,
14 Căci cu vedenii, mă-ngrozeşti,
Cu visele mă-nnebuneşti.
15 Doresc, mai bine, gâtuirea,
Căci mult mai dulce mi-e pieirea.
Prefer mai bine-a morţii coase,
Decât să am aceste oase!
16 Iată, azi, le dispreţuiesc!
Eu, veşnic, n-am ca să trăiesc!
Mă lasă, că doar o suflare
17 Mi-e viaţa. Ce e omul oare,
Să-Ţi pese-atât de mult de el,
18 Să-l cercetezi în chip şi fel,
În fiecare dimineaţă
Şi-n toate clipele din viaţă
Să îl încerci?! Vreau să-mi vorbeşti!
19 Când vei sfârşi să mă priveşti?
Când oare, îmi vei da răgaz,
Să-mi şterg sudoarea din obraz,
Şi-apoi, scuipatul, să-mi înghit?
20 De cumva am păcătuit,
Ce pot să-Ţi fac eu Doamne, oare?
De ce, săgeata-Ţi ţintă are,
A mea fiinţă, tot mereu,
Încât povară-mi sunt, chiar eu?
21 De ce, păcatul, nu mi-l ierţi,
Cătând într-una să mă cerţi,
Pentru fărădelegea mea?
Curând, nu mă vei mai vedea,
Căci în ţărână voi pătrunde,
Ca să adorm. Mă voi ascunde,
De Tine. N-ai să mă găseşti,
Când, să mă vezi, ai să voieşti!”