1 În ochi, adânc, Iov l-a privit
Şi-apoi la rându-i a vorbit:
2 „Ce bine, slăbiciunii, ştii,
În ajutor ca să îi vii!
Cum ştii să dai ajutorare,
Celui care, putere, n-are!
3 Ce bune sfaturi, ştii să dai
Şi ce frumoase vorbe ai
Tu, pentru cel nepriceput!
Acuma numai, am văzut
Eu, ce belşug de-nţelepciune
Scoţi la iveală! Te rog, spune:
4 Vorbele tale, îndreptate
Spre cine sunt şi, de se poate,
Al cui e duhul ce vorbeşte
Prin tine şi te stăpâneşte?
5 Sub ape, umbre sar speriate
Şi ale lor fiinţe, toate,
Îşi poartă tremurul, mereu,
Văzute doar de Dumnezeu.
6 Domnul este stăpânul sorţii
Şi-n faţă-I, locuinţa morţii
E goală; făr’ acoperiş,
Adâncul n-are ascunziş
7 ‘Naintea Lui. El a întins
Al miazănopţii necuprins,
Asupra golului şi-apoi,
Şi-a-ntors privirile spre noi:
Acest pământ, El l-a luat
Şi peste hău l-a aşezat.
Chiar dacă pe nimic el şade,
Din locul său nicicând nu cade.
8 El leagă apa ploilor
În nori; sub greutatea lor,
Norii rezistă – nu se sparg.
9 Acoperă, în al Său larg,
Cu nori, scaunu-I de domnie.
10 A tras o boltă – cum se ştie –
Pe faţa apelor. Ştim iar,
Cum că a stabilit hotar
Între lumină şi-ntuneric –
Le-a despărţit El, Cel Puternic.
11 Se mişcă stâlpii cerului,
Speriaţi de-ameninţarea Lui.
12 Prin forţa Lui, e tulburată
A mării apă şi, sfărmată,
De-a Sa pricepere-i apoi,
Furia ei. Vedem şi noi
13 Cum norii îi îndepărtează
Suflarea-I şi înseninează
Bolta cerească. Mâna Lui
Opreşte graba şarpelui
Fugar, pe care îl străpunge.
14 Iar ceea ce la noi ajunge
Din măreţia forţei Sale,
Sunt doar hotare – margini ale
Cărărilor lui Dumnezeu –
Iar tot ceea ce simţesc eu –
Şi-asemeni voi – e-o adiere,
E doar o mică mângâiere!
Deci sub întinsul zărilor,
S-asculte al lucrărilor
Lui Dumnezeu tunet puternic,
Cine-ar putea să fie vrednic?”