1 La faţa lor, Iov a privit
Şi-apoi, în pilde, le-a vorbit:
2 „Viu este Domnul, Cel ce poate
Să-mi dea – însă nu-mi dă – dreptate.
Viu este Cel Atot Puternic,
Iar mie – un biet rob netrebnic –
Îmi amăreşte viaţa. Eu,
3 Cât suflul de la Dumnezeu
Îl am în nări, cât mă mai ţine
Şi sufletul aflat în mine,
4 N-am să rostesc vreo nedreptate
Şi nici cuvintele aflate
Pe limba şi în gura mea,
Neadevăr, nu vor avea.
5 Să nu gândiţi, cumva, că vreau,
Acum dreptate să vă dau!
Până la ultima suflare,
Am să îi stau în apărare,
Doar nevinovăţiei. Ţin
6 Să-mi scot dreptatea şi, din plin,
Mereu am să mă străduiesc!
Nici o mustrare nu simţesc –
Din partea inimii venită –
Pentru perioada vieţuită.
7 Vrăjmaş, pe cel rău, l-am dorit;
Potrivnic, pe nelegiuit!
8 Ce poate să nădăjduiască
Cel rău, când Domnu-o să voiască
Să îi scurteze-al vieţii fir
Şi să-i ia sufletul? Mă mir!
9 Ascultă oare Dumnezeu,
Strigătul lui, în ceasul greu,
Când îl încearcă strâmtorarea?
10 Care îi este desfătarea?
Oare, îi este Dumnezeu?
Înalţă rugăciuni mereu,
Către Acel Atot Puternic?
11 Am să vă-nvăţ eu, cel nevrednic,
Cum este calea Domnului.
Nimic din planurile Lui,
N-am să v-ascund, chiar de le ştiţi
Şi-asemeni mie voi gândiţi.
12 Deci dacă ştiţi toate aceste,
Atunci de ce vorbiţi prosteşte?
13 Iată ce soartă-a hărăzit
El, pentru cel nelegiuit.
14 Omul cel rău, atunci când are
Mulţi fii, va crede că e tare,
Şi nu ştie, bietul, că ei
Sunt numai hrană sabiei.
Odraslele lor nu au pâine.
15 Cei care astăzi scapă, mâine
De ciumă fi-vor seceraţi.
La groapă, nu vor fi urmaţi
De văduve; nimeni nu-i plânge.
16 Argint atât de mult de-ar strânge
Câtă ţărână se găseşte,
Şi dacă haine-ngrămădeşte
În stivă cât va fi să vie
Noroiul toamnei, n-o să-i fie
Lui însuşi de folos. El doar
17 Le-a adunat pe toate, iar
Cel care e nevinovat
Cu haina lui s-a îmbrăcat
Şi-argintul său e folosit
De către cel neprihănit.
18 Casa îi e asemănată
Cu cea de molie-nălţată,
Cu o colibă prăpădită,
De un străjer alcătuită.
19 Se culcă şi este bogat;
Moare şi este despuiat.
20 Groaza, ca apa mare-l prinde;
Vârtejul nopţii îl cuprinde.
21 De vântul răsăritului
E smuls din locuinţa lui.
22 Domnul zvârle, din cerul Său,
Săgeţi, asupra celui rău.
Acesta-ncearcă să se-ascundă,
Ca vârful lor să nu-l pătrundă.
23 Toţi oamenii se-nveselesc
Atunci când cei răi părăsesc
Pământul ce l-au locuit,
Când casa lor s-a prăpădit.”