1 „Argintul din pământ se scoate –
Şi aurul la fel – şi poate,
Apoi, să fie curăţat.
2 Fierul e din pământ luat,
Iar piatra trebuie topită
Spre-a fi arama slobozită.
3 Omul, în beznă, luminează,
Cu felinarul. Cercetează
Până-n ţinuturile-adânci
Ce sunt la temelii de stânci,
Pietrele care s-au ascuns
În bezna cea de nepătruns
A umbrei morţii. Omul sapă
4 Fântâni, ca să găsească apă.
Multe izvoare-au fost săpate
În locurile-ndepărtate
Care nelocuite sânt.
Iată că omul, în pământ,
Sapă, în frânghii atârnat;
Ca într-un scrânciob legănat,
Piciorul nu-i e de folos,
Căci nu-l mai poate pune jos.
Departe-i de vreo aşezare,
Când face-o astfel de lucrare.
5 Lutul din care a ieşit
Pâinea, adânc e răscolit,
De parcă focul l-a pătruns.
6 În el, safirul e ascuns;
Apoi de-asemenea, mai sânt
Pulberi de aur în pământ.
7 Cărarea lui, nu pot s-o vadă
Vulturi, sau pasărea de pradă.
8 Nici dobitoacele, pe ea,
Ca să pălească, n-ar putea;
Pe unde-aceasta s-a aflat,
Nici măcar leul n-a călcat,
9 Vreodată. Omul doar s-a dus:
Pe stâncă, mâinile şi-a pus,
Şi munţi-apoi, a răsturnat,
10 Din rădăcină. A săpat
Făgaşe multe şi adânci
În munte, şi-a văzut în stânci,
Tot ceea ce aveau de preţ.
11 Opreşte-al apei curs măreţ
Şi-n albia sa a pătruns
Să scoată ce era ascuns
Sub unda ce-nvelea genunea.
12 Dar unde este-nţelepciunea?
Şi unde, oare, locuieşte
13 Priceperea? Nu preţuieşte
Omul, ale ei daruri cari
N-au preţ, atât cât sunt de mari.
Ea, în pământ, nu se găseşte;
14 De-ntrebi, adâncul îţi şopteşte:
„La mine nu-i!” Marea-ţi răspunde:
„Şi nici la mine, nu se-ascunde!”
15 Ea nu poate fi, niciodată,
Pe-argint şi aur cumpărată;
16 Nici chiar pe aur din Ofir,
Nici pe onix, nici pe safir.
17 Ea nu poate fi, niciodată,
Cu diamantu-asemănată,
Cu aurul, cu vasul care
Cel mai ales metal îl are
În forma-n care e turnat.
18 Mărgean, cristal, n-au însemnat
Nimic pe lângă-nţelepciune.
Pe lângă ea, nu se pot pune
Mărgăritarele. Topazul
19 Din Etiopia, extazul –
Oricât are să ni-l mărească –
Nu poate ca să preţuiască
Asemeni ei. Nu-i aur care
S-o cumpănească, pe cântare.
20 Atuncea, mă întreb, în mine:
„Priceperea de unde vine?
Şi-n-elepciunea?” Sunt ascunse,
21 Să nu poată a fi ajunse
De către ochii omului;
Nici păsările cerului,
Din zborul lor, nu o zăresc.
22 Moartea şi-adâncul glăsuiesc:
„Am auzit de-nţelepciune –
Atâta doar, putem a spune.”
23 Drumul pe care hoinăreşte,
Ţinutu-n care locuieşte
Şi unde este ea, mereu,
Le ştie numai Dumnezeu.
24 El, vede totul, pe pământ –
Toate câte, sub soare, sânt.
25 Când greutate-a rânduit
El, vântului, şi-a stabilit
26 Măsura apei, când a dat
Legi ploii, când a însemnat,
Pe cer, drumul fulgerului –
Şi-asemeni, al tunetului –
27 Atuncea numai, s-a văzut
Înţelepciunea; i-a făcut
Domnul, o temelie tare
Şi-apoi a pus-o la-ncercare.
28 Sfârşind, omului, i-a vorbit:
„Iată ce am descoperit
În urma cercetării, Eu:
Doar frica pentru Dumnezeu
E-adevărata-nţelepciune.
Să faci, mereu, doar lucruri bune,
Şi relele le-ndepărtează:
Ăst fapt, pricepere-nsemnează.”