1 Iov, vorba, şi-a continuat
Şi tot în pilde-a cuvântat:
2 „Oh, cum nu pot acum, să fiu
Ca şi în zilele când ştiu
Că Dumnezeu mă ocrotea,
3 Când candela Lui strălucea
De-asupra creştetului meu
Şi mă călăuzea mereu
Lumina Lui, în bezna-adâncă!
4 Oare de ce nu mai sunt încă,
În zilele puterii mele!
Atunci, în zilele acele,
Ca un prieten, Dumnezeu
Veghea peste căminul meu.
5 Ai mei paşi însoţiţi erau
De El, iar fiii mei stăteau
6 În jurul meu; mi s-au scăldat
Paşi-n smântână şi-a vărsat
Untdelemn stânca, lângă mine.
7 Dacă simţeam că-mi vine bine,
Spre poarta târgului plecam,
Iar în piaţă când voiam
Să am un scaun pregătit,
8 Cei tineri se trăgeau, smerit,
‘Napoi, atunci când eu soseam.
De-aşa respect mă bucuram,
Încât bătrânii se sculau,
Toţi, în picioare; îşi opreau
9 Mai marii, cuvântările
Şi îşi astupau gurile.
10 Chiar căpetenia tăcea –
De-al gurii cer, i se lipea
11 Limba; cine m-a auzit
Vorbind, mi-a spus că-s fericit,
Iar ochiul care m-a văzut,
M-a lăudat. Multe-am făcut.
12 Pe cel sărac îl ajutam,
Iar pe orfan îl sprijineam.
13 Noian de binecuvântări
Mă ajungeau, pentru lucrări,
Pe care eu le-am împlinit
Celui ce-a fost nenorocit.
Văduvei inima-i umpleam
Cu bucurie – mă-nveleam
14 Doar cu dreptatea, şi-ntărit,
De-mbrăcăminte i-am slujit.
Neprihănirea, drept manta,
Turban care pe cap îmi sta
Mi-a fost mereu. Eu, orbului,
15 Ochi îi eram, iar şchiopului
Picior i-am fost. Le eram tată
16 Sărmanilor şi cercetată
A omului străin pricină,
Era mereu. Pentru-a sa vină,
17 Celui nedrept falca-i rupeam
Şi-apoi din dinţi, preda-i smulgeam.
18 Atunci am zis: „În cuibul meu,
Voiesc să stau şi să mor eu.
Multe vor fi zilele mele;
Ca şi nisipul fi-vor ele,
19 Iar rădăcinile-mi vor da
De apă şi îmi va uda
Roua, coroana înfrunzită,
20 Iar slava mea va fi-nverzită
Şi arcul meu, întinerit.”
21 De toţi, atent, eram privit.
În linişte mă ascultau
Şi sfaturile-mi aşteptau.
22 Când de vorbit terminam eu,
Nimenea, la cuvântul meu,
Nu mai avea de-adăugat
Nimic, ci eram aprobat,
Căci rouă binefăcătoare
Fusese a mea cuvântare.
23 Ca pe o ploaie m-aşteptau
Cu toţii; gurile-şi căscau,
Ca după-a primăverii ploaie.
24 Când îi vedeam că li se-nmoaie
Inima-n piept, eu le zâmbeam
Şi astfel îi îmbărbătam.
Nimeni s-alunge, nu putea,
Seninul, de pe faţa mea.
25 Mie – la oamenii acei –
Să merg, să povestesc cu ei,
Mult mi-a plăcut. Mă aşezam
În frunte şi parcă eram
Un împărat, între soldaţi,
Mângâietor, printre-ntristaţi.”