1 „Şi-acuma!… Am ajuns de râs,
La cei care mai tineri îs
Decât sunt eu, pe-ai căror taţi,
Buni – ca să fie aşezaţi –
Nu-i socoteam nici ca să stea
Cu câinii de la turma mea.
2 La ce dar, mi-ar fi folosit
Puterea lor, când negreşit,
Nu ajungeau la bătrâneţe?
3 Slabi şi săraci, cu-ale lor feţe
De foame supte şi sfrijite,
Aleargă-n locuri părăsite
Care de mult au fost uitate,
Fiind acum pustii, uscate.
4 Smulg ierburi de lângă copaci,
Fiind atâta de săraci
Încât în loc de pâine au
Doar rădăcină de bucsau;
5 Şi nu-i destul că-s oropsiţi,
Dar sunt, din lume, izgoniţi
Şi oamenii strigă cu toţi,
La ei, ca după nişte hoţi.
6 În văgăune locuiesc;
În peşteri se adăpostesc.
7 Prin mărăcini stau rătăcite,
8 Biete fiinţe oropsite,
Sărmane şi-aruncate-afară
De-ai lor, din propria lor ţară.
9 Acum, aceşti oameni, pe mine –
Cum singuri vedeţi şi voi bine –
Mă pun în cântecele lor.
Batjocură sunt, tuturor!
10 Iată dar, cine mă urăşte,
Cine-i cel cari mă ocărăşte
Şi cel care mă scuipă-n faţă –
Fără ruşine – în piaţă.
11 Aceştia toţi nu se sfiesc
Să mă apese; mă-njosesc,
Pentru că frâul şi-au pierdut.
12 Pe toţi aceştia i-am văzut
Că-n dreapta mi s-au ridicat.
Toţi ticăloşii s-au sculat
Şi-acum îmi strâng picioarele
Şi îşi croiesc cărările
În contră-mi. Numai rău îmi vor,
13 Pentru că toată truda lor,
Un singur scop precis doar are:
Cel de-a grăbi a mea pierzare!
Şi cine?!… Ei!… Acei căror,
Nimeni nu le-a dat ajutor!
14 Ca prin spărtură ei răzbesc
Spre mine, şi se năpustesc
În pocnetele provenite
Din zidurile năruite.
15 Mă îngrozesc când îmi văd slava
Cum spulberată mi-e, ca pleava
În vânt, cum ca un nor – cu ea –
Se duce fericirea mea.
16 Acum, mi-e sufletul secat.
Ziua durerii m-a luat.
17 Noaptea, cu frigu-i, mă pătrunde
Şi-mi smulge oasele. N-am unde
Să mă ascund, să nu mă vază;
Durerea nu mai încetează.
18 Haina-mi – de-atâta suferinţă –
Lipită-i de a mea fiinţă
19 Ca o cămaşă. Dumnezeu
Făcut-a ca să ajung eu,
Cenuşă; căci m-a lepădat
Şi în noroi m-a aruncat.
20 Strig către Tine: nu-mi răspunzi,
De parcă vrei să Te ascunzi!
Stau în picioare, să mă crezi
Când Îţi vorbesc, dar nu mă vezi!
21 Aşteptam milă, de la Tine!
Văd însă, că Te lupţi cu mine,
Cu toată forţa mâinii Tale!
22 Mă salţi în sus şi-apoi pe ale
Vântului aripi, îmi dai brânci,
Să cad, să mă zdrobesc de stânci,
Şi cu-al furtunii vânt voieşti,
Fiinţa, să mi-o nimiceşti.
23 Ştiu ce-ai să faci: ai să mă iei
Din lume, pentru că Tu vrei
Să mor şi-apoi să poposesc
Unde cei vii se întâlnesc.
24 Dar cel care se prăpădeşte
Nu-ntinde mâna? Nu cerşeşte,
Oare, oricare muritor,
Când la necaz e, ajutor?
25 Nu-l plângeam eu, pe necăjit?
Milă, n-aveam de cel lipsit?
26 Mă aşteptam la fericire,
Dar iată că nenorocire
Doar mi-a venit şi-o să-mi mai vină.
Trăgeam nădejde la lumină,
Dar întuneric am primit.
27 Că foarte mult am suferit –
Vedeţi şi voi – e lucru cert.
Chiar măruntaiele mi-au fiert –
Şi-mi fierb încă, neîncetat –
Căci iată, am fost apucat
Şi de-a durerii zi lovit.
28 Întregul corp mi s-a-negrit,
Dar nu de razele de soare.
Mă scol, în plină adunare,
Speriat şi strig după-ajutor!
Când mă gândesc, mă înfior
29 Căci cu şacalii, frate, sânt,
Iar struţii, de pe-acest pământ,
30 Îmi sunt tovarăşi. Pielea mea
Se înnegreşte şi din ea,
Mereu, bucăţi mi se desprind.
Oasele mele se aprind
31 Şi se usucă. Aţi văzut
Că harfa mi s-a prefăcut
Acum, în instrument de jale,
Iar sunetele din cavale,
Din ce în ce mai triste sânt,
Plângându-mi viaţa dusă-n vânt.”