1 „Un legământ am încheiat
Cu ochii mei şi am jurat
Că nicicând n-am să mi-i opresc,
Când o fecioară-am să zăresc.
2 Eu am făcut precum am spus;
Dar nu ştiu, Dumnezeu, de sus,
De ce oare m-a pedepsit
Şi astă soartă mi-a gătit?
De ce, în loc de fericire,
Mi-a dat această moştenire?
3 Dar oare, nu este pieirea
Pentru cei răi? Nenorocirea
Nu-i pentru cei fără de lege?
Nu pot, un lucru, a-nţelege:
4 N-a cunoscut, El, Dumnezeu,
Cărările pasului meu?
Şi oare nu mi-a numărat
Toţi paşii care i-am călcat?
5 De am umblat doar cu minciuna,
De mi-a fugit picioru-ntr-una
Numai după înşelăciune –
Cum unora le place-a spune –
6 Mă cântărească Dumnezeu –
Căci asta vreau să Îl rog eu –
În cumpăna acelor care
Neprihăniţi sunt! Atunci are
Să vadă-a mea neprihănire.
7 De am avut vreo rătăcire,
De pasul mi s-a abătut
Din calea dreaptă, de-au văzut
Ceva ochii şi le-a urmat
Inima vrerea imediat,
De n-am lucrat cu-nţelepciune,
De s-a lipit vreo-nşelăciune
De mâna mea, atuncea eu
8 Să seamăn şi-altul, tot mereu,
Să-mi ia roadele semănate,
Să-mi fie dezrădăcinate
9 Odraslele! Dacă se-arată
Că amăgit am fost, vreodată,
Eu, de femei, s-au de-i vădit
Precum că eu aş fi pândit
La uşă, la vecinul meu,
10 Atunci nevasta mea, mereu,
Să-i macine altui bărbat,
Cu altul să se urce-n pat,
De-altul să fie necinstită!
Iată dorinţa mea, rostită!
11 Căci de făceam tot ce v-am spus,
Atuncea eu aş fi fost pus
În rând cu cel nelegiuit,
Vrednic de a fi pedepsit
Şi şters dintre cei muritori,
De către-ai mei judecători
Pentru a mea nelegiuire.
12 Un foc cari, pân’ la nimicire,
Mistuie tot ce-am dobândit –
Un foc care mi-a risipit
Toată averea adunată!
Acesta mi-ar fi fost răsplată,
Dacă ce-am zis, înfăptuiam!
13 Dacă cumva, nesocoteam
Al slugii drept – căci am putut –
14 Acuma ce-aş mai fi făcut,
Sau ce puteam să mai spun eu,
Când se ridică Dumnezeu
În contra mea?! Ce pot să zic?
Nu pot ca să mai spun nimic,
Atunci când Domnul pedepseşte!
Dar oare, cine îndrăzneşte?!
15 Acel ce m-a ştiut pe mine
Să mă-ntocmească-atât de bine
În pântecele mamei, El –
Oare – nu l-a făcut la fel
Şi pe cel cari mi-a fost argat?
Aceeaşi mână ne-a lucrat
Şi-avem acelaşi Dumnezeu.
16 Dacă n-am dat pomană eu
Săracilor care-mi cereau,
Din vina mea de se topeau –
În lacrimi – ochii văduvei,
Şi dacă singur – fără cei
17 Ce sunt orfani – mi-aş fi mâncat
Pâinea, iar lor nu le-aş fi dat –
Când ei pe mine m-au avut
18 Drept tată, căci eu i-am crescut
De tineri şi le-am ajutat
Pe văduve – de-am observat
19 Că un sărman nenorocit
De-mbrăcăminte e lipsit
Şi-nvelitoare nu i-am dat
20 Şi nu m-a binecuvântat
Inima lui că l-a-ncălzit
Haina ce eu i-am dăruit
Din lâna mieilor făcută –
21 A mieilor mei – de văzută
A fost mâna mea, ridicată,
Lovind pe cel orfan vreodată –
Pentru că tare mă simţeam
Fiindcă sprijinit eram
De cei mai mari judecători –
22 Atuncea, de la subţiori –
Din umeri – braţele să-mi cadă
Şi să se sfarme! Să mă vadă
Cu toţii, că sânt vinovat!
23 Vedeţi dar, că nu s-a-ntâmplat
Aşa ceva, căci n-am făcut
Astfel de fapte! M-am temut
De Domnul, de mărirea Lui!
24 De mă-ncredeam aurului
Şi îi spuneam: „Nădejdea mea,
Tu eşti!”, iar dacă se umplea
Inima mea cu îngâmfare –
25 Din pricina averii care
Atât de mult mi s-a sporit –
26 Dacă cumva, am îndrăznit
Ca să privesc soarele-n faţă
Şi luna-naitând măreaţă,
27 Dacă eu, lor, m-am închinat
Şi sărutări le-am aruncat
Ducându-mi mâinile la gură,
28 Atuncea merit, ca măsură –
Pentru păcatul săvârşit –
Ca să fiu aspru pedepsit,
Căci astfel de m-aş fi purtat,
De Domnul m-aş fi lepădat!
29 Dacă mă bucuram când greu
Era-ncercat duşmanul meu –
Când se afla-n nenorocire
Eu să tresalt de fericire;
30 Nu mi-am lăsat ca să vorbească
Limba, să nu păcătuiască
Cerându-i moartea, cu blestem;
31 Dacă din toţi care suntem
În al meu cort, nimeni n-a spus
„Unde e cel care s-a dus
Fără să se fi săturat,
Din carnea lui?”, de s-a-ntâmplat
32 Ca noaptea să-şi petreacă-afară
Străinul, dacă de cu seară
Nu-mi deschideam uşa să-l las
Pe călător să stea de mas,
33 Păcatul de mi-l ascundeam
Ca oamenii, de-mi închideam
34 Nelegiuirea-n sân, de teamă
Să nu fie luată-n seamă
Ca să nu fiu dispreţuit
Şi de familii ocolit –
Sau la distanţă-apoi ţinut
Fără să îmi mai fi trecut,
Degrabă, pragul cineva…
35 Oh! Dacă aş găsi, cumva,
Un om care să mă asculte,
Să-mi spun necazurile multe!
Voi, plângerea, mi-aţi auzit:
Iată că am şi iscălit
Apoi, această apărare!
Acum, Cel cari putere are,
Să-mi dea răspuns! Cine-o să vie,
Potrivnic, oare, să îmi fie,
Să îmi arate plângerea
Semnată împotriva mea?!
36 Unde-i scrisoarea, să mi-o pună
Pe umăr, ca pe o cunună,
S-o port legată de-a mea frunte?!
Unde-i?! Să vină să mă-nfrunte!
37 Aici să vină, căci eu vreau
Ca socoteală să îi dau!
La fel ca pe un domn, doresc
Să îl întâmpin, să-i vorbesc.
38 De va striga al meu pământ,
În contra mea, şi dacă sânt
Brazdele lui înlăcrimate,
39 De roadele i-au fost mâncate
De mine făr’ a fi plătit
Şi dacă cumva am mâhnit
Sufletul vechilor stăpâni,
40 Atunci în loc de grâu, vreau spini
Să crească pe acea ţarină,
Şi-n loc de orz, crească neghină!
V-am spus tot ceea ce-am avut!” –
A mai zis Iov, şi a tăcut.