1 Cei trei oameni au încetat
Să-i mai vorbească. L-au lăsat
Să facă după cum voia,
Văzându-l că se socotea
2 Curat. Fiul lui Barachel
Din Buz, veni atunci la el.
Elihu, era al său nume
Şi-a lui obârşie, în lume –
Adică spiţa sa de neam –
Este-n familia lui Ram.
Elihu, rău, s-a mâniat,
Pentru că Iov, nevinovat
Faţă de Domnul, s-a crezut.
3 S-a-nfuriat când a văzut
Pe cei trei cari l-au osândit,
Pe Iov, tăcând, căci n-au găsit
Nici un răspuns pe-a lui măsură.
4 Elihu a tăcut din gură
Până atunci. Nu îndrăznea –
Căci cel mai tânăr se găsea –
Să cuvânteze. În sfârşit,
5 Când cei bătrâni, de povestit
Tot ce-au avut, au încheiat,
Abia atunci, înfuriat
Şi de mânie grea aprins,
Fiind parcă de-un arc împins –
6 Elihu, al lui Barachel,
Din Buz, s-a repezit şi el,
Să le vorbească: „Tânăr sânt –
N-am anii voşti’ pe-acest pământ –
De-aceea nici n-am îndrăznit –
Teamă mi-a fost – şi m-am ferit
Să vă descopăr gândul meu.
7 Iată ce-mi repetam, mereu:
„Las bătrâneţea să vorbească,
Căci vreau să mă povăţuiască
Numărul mare-al anilor,
Cu toată-nţelepciunea lor!”
8 De fapt, doar duhul omului –
Acea suflare-a Domnului –
Te poate face priceput.
9 Nu vârsta, precum am crezut,
Nu ea aduce-nţelepciune;
Nici bătrâneţea – pot a spune –
Nu te ajută-n judecată.
10 Deci zic să m-ascultaţi, căci iată
La ce anume-am cugetat:
11 Pân’ la sfârşit v-am ascultat
Cu-atenţie; am urmărit
Dovezile ce-aţi folosit
Şi cercetarea ce-aţi făcut
La toate câte le-aţi văzut,
Dar şi ce-a spus Iov, mai ‘nainte.
12 V-am dat toată luarea-aminte:
Dar nimeni nu l-a-ncredinţat,
Nici vorba nu i-a răsturnat.
13 Să nu-mi spuneţi: „Noi am văzut
Înţelepciune-n el. Ştiut
Este că omul e-nfundat
De Domnul doar!” L-am ascultat,
14 Dar Iov, mie, nu mi-a vorbit
Direct, şi-acum am îndrăznit
Să-i răspund altfel decât voi!
15 Se tem! Nu mai răspund! Şi-apoi
Cuvintele li s-au tăiat!
16 Eu, răbdător, am aşteptat
Pân’ cuvântările-au sfârşit
Şi de la sine s-au oprit,
Pentru că nu au mai ştiut
Să dea răspuns. Când i-am văzut,
17 Mi-am zis dar: „Voi răspunde eu!
Acuma este rândul meu!”
Deci iată-mă! Vreau să vorbesc,
Să spun tot ceea ce gândesc!
18 Căci de cuvinte, plin sunt eu,
Iar duhul îmi dă ghes, mereu.
19 Lăuntrul mi-e ca un vas plin
Până în gură, şi-al său vin,
Loc de-a ieşi afară, n-are;
E ca burdufurile care
Stau să plesnească, fiind noi.
20 Dar bine că aţi sfârşit voi!
Acuma, eu am să vorbesc
Şi-astfel o să mă răcoresc!
Îmi deschid buzele, că vreau,
Răspunsuri tuturor, să dau.
21 N-am să privesc la-nfăţişare!
Nu am să fac nici o-ncercare
De-a linguşii pe cineva!
22 Nu ştiu să fac aşa ceva!
De-aş face, ştiu că-ntr-o clipită
Îmi va fi viaţa nimicită,
De către Ziditorul meu;
Iar eu mă tem de Dumnezeu!”