1 „Acum Iov, am o rugăminte:
Ascultă-mă şi ia aminte!
2 Priveşte! Gura-mi pregătesc
Şi îmi mişc limba, să-ţi vorbesc!
3 Cu curăţie-ţi voi vorbi:
Voi spune, făr’ a mă grăbi,
Cu buze şi cu gând curat,
Doar adevăru-adevărat:
4 Al Domnului Duh m-a făcut,
Şi Cel Puternic m-a umplut
De viaţă, cu a Lui suflare.
5 Ce poţi răspunde-n apărare?
Fii gata să-ţi susţii pricina
Şi să-ţi înlături – de poţi – vina!
6 Al tău seamăn, mă aflu eu
Aici, privit de Dumnezeu.
La fel ca tine-am fost luat,
Tot din noroiul frământat.
7 În acest fel, frica de mine
N-o să te tulbure pe tine,
Iar greutatea mea trupească
Nu are să te copleşească.
8 Ai spus tu, în auzul meu:
9 „Eu sunt curat şi-am fost, mereu,
Neprihănit. Nu este-n mine
Fărădelege – ştiţi prea bine!
10 Doar Domnu-mi caută pricină
Şi îmi găseşte-ntr-una vină.
Duşman al Său, mă socoteşte,
11 Toate mişcările-mi pândeşte
Şi în butuci mi-a aşezat
Picioarele.” Te-am ascultat
12 Şi-ţi voi răspunde: tu greşeşti,
Prin vorbele ce le rosteşti,
Căci n-ai dreptate! Dumnezeu
A fost, e, şi va fi mereu,
Decât umilul om, mai mare!
13 Cu El vrei să te cerţi tu, oare,
Că n-a dat, pentru fapta Lui,
Vreo socoteală omului?!
14 În multe feluri – când doreşte –
Domnul, din ceruri, ne vorbeşte,
Dar omul – fără să se teamă –
Nu-ntotdeauna-L ia în seamă.
15 Prin vise, prin vederi de noapte
Ajung la noi ale Lui şoapte,
Când omul e întins în pat
Şi-n somn adânc e cufundat.
16 Pe ale cerului cărări,
El ne trimite înştiinţări
Şi-n mintea noastră-ntipăreşte
17 Învăţături, căci ne fereşte,
În felu-acesta, de mândrie.
Iată dar cum Dumnezeu ştie
Să ne abată de la rău,
Cum sufletul omului Său,
18 Ştie, de groapă să-l păzească,
De sabie să nu-i răpească
19 Viaţa din el. Omu-i mustrat
Şi prin durere, când culcat
Se află în culcuşul lui:
Atunci, de mâna Domnului
Fiinţa-i este frământată
Ca într-o luptă necurmată,
20 Fiindu-i şi de pâine greaţă.
A doua zi de dimineaţă,
Bucatele atent gătite,
Ajung a-i fi nesuferite.
21 Apoi, carnea-i s-a prăpădit
Şi oasele-i s-au dezvelit.
22 Sufletu-i e în faţa porţii
Mormântului; trimişii morţii
Sunt gata, viaţa, să-i răpească.
23 Doar dacă o să mijlocească
Un înger, pentru omu-acel,
24 Domnul se va-ndura de el,
Zicând apoi, îngerului:
„Salvează viaţa omului,
Pentru că am găsit că are
Un preţ, pentru răscumpărare!”
25 Atunci, carnea lui o să fie
La fel ca în copilărie,
Ba chiar cu mult mai frăgezită,
Căci îi va fi iar dăruită
A tinereţii dulce vreme.
26 Când o să-L roage şi-o să-L cheme
Pe Domnul, binevoitor
Îi va veni în ajutor,
Îl va lăsa să-I vadă faţa
Şi are să îi cruţe viaţa
Pentru că îi va da-napoi
Neprihănirea. Omu-apoi,
27 În faţa semenilor lui,
Va cânta slavă Domnului
Zicând: „Eu am păcătuit,
Dar Domnul nu m-a pedepsit!
Iată, dreptatea am călcat
Şi totuşi, Domnul m-a iertat,
28 Iar sufletul mi-a izbăvit!
De-a morţii gură, m-a ferit,
Mi-a şters Măritul, toată vina,
Iar viaţa mea vede lumina!”
29 Aceste lucruri, Dumnezeu
Le face – după cum cred eu –
Prin mare îndurarea Lui –
De două, trei ori – omului,
30 Ca astfel să-l îndepărteze
De groapă şi să-l lumineze
Puternic, cu a celor vii
Lumină. Da. Asta s-o ştii!
31 Deci Iov, ascultă! Ia aminte!
Opreşte-ţi valul de cuvinte
Şi-ţi voi vorbi. De ai, cumva,
32 Răspuns şi vrei să-mi spui ceva,
Vorbeşte-atunci, pentru că vreau,
Dreptate, dacă pot, să-ţi dau!
33 Dar dacă n-ai nimic a spune,
Taci; căci te-nvăţ înţelepciune!”