1 Elihu a urmat apoi:
2 „Aşteaptă-mă puţin şi voi
Continua, căci multe-am eu
A spune, pentru Dumnezeu.
3 Îmi iau temeiuri de departe
Şi ţi le-nşir ca într-o carte.
Prin ele, ţie – sau oricui –
Dreptatea Ziditorului,
Încerc ca să o dovedesc.
4 Fii sigur că n-am să rostesc
Minciuni, căci cel ce îţi vorbeşte,
Simţuri curate dovedeşte.
5 Puternic este Dumnezeu;
Cu toate acestea – îţi spun eu –
Pe nimeni nu a lepădat.
Puterea Lui s-a arătat
Prin iscusinţa dovedită.
6 Dreptatea Sa e-nfăptuită
Faţă de cel nenorocit,
Iar cel rău este pedepsit:
Cu moartea, Domnul îl loveşte.
7 Privirea Lui nu-i părăseşte
Pe cei neprihăniţi. Ei sânt –
Cu cei mai mari de pe pământ –
Pe-al domnilor tron aşezaţi,
Alăturea de împăraţi.
8 Dacă cumva, s-a întâmplat
Că lanţurile i-au legat
Şi prinşi sunt de nenorocire,
9 Înseamnă că le dă de ştire
Domnul, pentru că au greşit
Prin faptele ce-au săvârşit,
Punând ‘naintea tuturor
Păcatul şi mândria lor.
10 În ăst fel, El îi înştiinţează
Şi un îndemn le adresează,
Trimis prin lanţuri de-ncercare.
Dorinţei Lui de îndreptare
11 De se supun şi Îl ascultă,
Primesc – pe lângă viaţă multă –
Şi fericire, cât trăiesc.
În bucurie îşi sfârşesc
Viaţa şi-n trai îmbelşugat.
12 Dar dacă nu L-au ascultat,
Ucişi de sabie-au pierit
În bezna care i-a orbit.
13 Furioşi sunt cei nelegiuiţi:
Atunci când sunt înlănţuiţi,
Nu strigă către Domnul lor
14 Şi-astfel, în tinereţe mor,
Asemeni celui desfrânat.
15 Să ştii că Domnul l-a scăpat
Pe bietul om nenorocit
Ce-n suferinţă s-a căit;
Prin ea, primit-a înştiinţare
16 Că a greşit. Din strâmtorare,
Iar vei fi scos şi îţi spun eu
Că te va pune Dumnezeu
Într-un loc larg şi-n libertate,
Iar masa, plină de bucate,
Are să-ţi fie. Dar greşeşti,
17 De-ncerci ca să te răzvrăteşti
Şi-apoi, ca un nelegiuit,
Să-ţi aperi pricina, pripit.
Pedeapsa, ne-ncetat, va sta
Şi va-nsoţi pricina ta.
18 Să fii atent: din supărare,
Să nu ajungi la disperare
Şi-apoi să fii de ea, împins
Să faci batjocuri înadins
Şi nici preţul răscumpărării
Să nu-ţi şteargă firul cărării –
Adică, prin a lui mărire,
Tu să fii dus în rătăcire!
19 Dar strigătele tale-ajung?
De la necaz, ele te smulg?
Puterea-ţi toată, adunată,
Crezi că e-n stare să te scoată
Când ceasul cel greu va suna?
20 Fă bine, nu mai suspina
După noaptea aceea care,
Din locul lor, mută popoare.
21 Fereşte-te ca să faci rău,
Căci suferinţa-n gândul tău
Îndemnu-acesta îl va pune.
22 Cât e de mare, nu-ţi pot spune,
Domnul, nici ce putere are.
Cine-ar putea să-nveţe, oare,
Pe-alţii, cum îi învaţă El?
23 Şi cine, oare, e acel
Cari Îi va cere socoteală,
Pentru-a Lui cale? Îndrăzneală,
Să-I spună „Faci rău!”, cineva,
Gândeşti că, va avea, cândva?
24 Iată ce vreau să-ţi mai spun eu:
Să-I lauzi faptele, mereu,
Pentru că noi, cât vieţuim,
Va trebui să preamărim
Ceea ce El înfăptuieşte;
25 Căci orişicare om priveşte
La ele – fiecare-n parte –
Şi sunt văzute de departe
De muritori, fără-ncetare.
26 Deci iată cât este de mare
Domnul! Dar nu L-am priceput
Noi, niciodată. N-am putut
Pătrunde-al anilor Săi număr,
Oricât am vrut. Pe al Lui umăr,
27 Strânge-ale apei picături
Şi le preface în aburi,
Dând ploaia binecuvântată
28 Şi pretutindeni picurată,
Din ciurul plin al norilor,
Mulţimii muritorilor.
29 Cine, ruperea norului
Şi bubuitul cortului
Lui Dumnezeu, le-a cercetat
Şi-a le pricepe a-ncercat?
30 În jurul Său, El răspândeşte
Lumina Sa şi înveleşte
Adâncul mărilor. El poate,
31 Prin mijloacele Sale, toate,
Să judece, să cerceteze
Popoare şi să-ndestuleze
Cu hrană, omenirea toată.
32 Ia fulgerul în mână – iată –
Şi pe potrivnici îi loveşte.
33 Prin tunet, Domnul Îşi vesteşte
Prezenţa. Turma chiar Îl ştie
Şi simte când El o să vie.”