37
„Aceste lucruri, când le-ascult,
Inima mea tremură mult
Şi sare de la locul ei.
Să ascultăm toţi, dragii mei,
Smeriţi, glasul tunetului
Şi bubuitul gurii Lui!
Al Său glas ceru-l dominează
Iar al Lui fulger luminează
Până la margini de pământ;
Apoi, tună cu glasu-I sfânt,
Iar fulgerul nu se opreşte
Atâta timp cât El vorbeşte.
Cu al Său glas tună măreţ
Şi face lucruri fără preţ,
Neînţelese pentru noi,
În măreţia lor. Apoi,
Zice zăpezilor ce sânt
În ceruri, „Mergeţi pe pământ!”
La fel şi ploii îi va spune,
Iar mâinii omului îi pune
Zăgaz şi o pecetluieşte
Pentru că Dumnezeu doreşte
Ca omul, în mândria lui,
Că e făptura Domnului,
Să fie astfel obligat
A spune. Când s-a înserat,
Ştiu fiarele că va să vină
Noaptea şi-atunci, spre vizuină,
Se duc degrabă, la culcare.
Noi ştim că vijelia mare,
Din miazăzi, mereu porneşte;
Din miazănoapte, ne loveşte
Frigul şi vânturile, faţa.
10 Cu-a Lui suflare, face gheaţa
Şi micşorează locul care
Îl avusese apa mare.
11 Norii, cu aburi, i-a-ncărcat
12 Şi-apoi pe toţi i-a îndreptat –
Aşa precum a plănuit –
Către pământul locuit
De oameni, ca să se-mplinească,
Mereu, porunca Sa cerească.
13 El îi preface-ntr-o nuia,
Lovind pământu-apoi, cu ea,
Sau dimpotrivă, într-un semn
Al dragostei Lui. Te îndemn
14 Dar Iov, acum, să iei aminte,
La toate care, prin cuvinte,
‘Naintea ta le-am zugrăvit.
Te rog, priveşte liniştit,
Minunile lui Dumnezeu!
15 Ştii cum adună El, mereu,
Norii pe cer şi-i cârmuieşte?
Şi cum face de străluceşte
Fulgerul Său, în rândul lor?
16 Pricepi plutirea norilor,
Minunile Acelui care
Toată ştiinţa-n mâini o are?
17 Ştii de ce haina-ţi se-ncălzeşte?
Ştii când pământul se-odihneşte
De vântul sudului? Cuprinzi
18 Tu cerul, ca să îl întinzi
Cum El l-a aşternut, odată,
Precum oglinda cea turnată?
19 Arată-ne dar, ce putem,
Ce trebuie noi să-I spunem;
Căci suntem prea neştiutori
Să Îi vorbim – bieţi muritori.
20 Dar pot eu, oare, să-L vestesc
Cum că aş vrea să Îi vorbesc?
Cine e cel care doreşte
Să fie păgubit? Fireşte,
21 Acuma nu o să putem,
Geana luminii, s-o vedem,
Când soarele ce-o zămisleşte,
În dosul norilor luceşte;
Un vânt are să îi lovească
Şi-atunci au să se risipească,
Lăsând soarele să lumine.
22 Din sud, ştim, aurora vine;
E-nfricoşată şi-nfioară
Slava care Îl înconjoară
23 Pe Dumnezeu. Pe Cel Puternic
Nu-L va ajunge – căci nu-i vrednic
De-aşa ceva – nimeni. Se ştie
Că este mare în tărie!
El – dacă nu găseşte vină,
Dacă dreptatea e deplină –
Nu frânge! Nu va căuta,
Vinovăţii, de-a inventa!
24 De-aceea, omul să ia seamă:
Mereu, de Domnul, să se teamă!
El nu-Şi îndreaptă-a Lui privire
Spre cei cari cred că sunt, din fire –
Faţă de alţii – mai deştepţi,
Mai pricepuţi, mai înţelepţi.”