1 „Aceste lucruri, când le-ascult,
Inima mea tremură mult
Şi sare de la locul ei.
2 Să ascultăm toţi, dragii mei,
Smeriţi, glasul tunetului
Şi bubuitul gurii Lui!
3 Al Său glas ceru-l dominează
Iar al Lui fulger luminează
Până la margini de pământ;
4 Apoi, tună cu glasu-I sfânt,
Iar fulgerul nu se opreşte
Atâta timp cât El vorbeşte.
5 Cu al Său glas tună măreţ
Şi face lucruri fără preţ,
Neînţelese pentru noi,
În măreţia lor. Apoi,
6 Zice zăpezilor ce sânt
În ceruri, „Mergeţi pe pământ!”
La fel şi ploii îi va spune,
7 Iar mâinii omului îi pune
Zăgaz şi o pecetluieşte
Pentru că Dumnezeu doreşte
Ca omul, în mândria lui,
Că e făptura Domnului,
Să fie astfel obligat
8 A spune. Când s-a înserat,
Ştiu fiarele că va să vină
Noaptea şi-atunci, spre vizuină,
Se duc degrabă, la culcare.
9 Noi ştim că vijelia mare,
Din miazăzi, mereu porneşte;
Din miazănoapte, ne loveşte
Frigul şi vânturile, faţa.
10 Cu-a Lui suflare, face gheaţa
Şi micşorează locul care
Îl avusese apa mare.
11 Norii, cu aburi, i-a-ncărcat
12 Şi-apoi pe toţi i-a îndreptat –
Aşa precum a plănuit –
Către pământul locuit
De oameni, ca să se-mplinească,
Mereu, porunca Sa cerească.
13 El îi preface-ntr-o nuia,
Lovind pământu-apoi, cu ea,
Sau dimpotrivă, într-un semn
Al dragostei Lui. Te îndemn
14 Dar Iov, acum, să iei aminte,
La toate care, prin cuvinte,
‘Naintea ta le-am zugrăvit.
Te rog, priveşte liniştit,
Minunile lui Dumnezeu!
15 Ştii cum adună El, mereu,
Norii pe cer şi-i cârmuieşte?
Şi cum face de străluceşte
Fulgerul Său, în rândul lor?
16 Pricepi plutirea norilor,
Minunile Acelui care
Toată ştiinţa-n mâini o are?
17 Ştii de ce haina-ţi se-ncălzeşte?
Ştii când pământul se-odihneşte
De vântul sudului? Cuprinzi
18 Tu cerul, ca să îl întinzi
Cum El l-a aşternut, odată,
Precum oglinda cea turnată?
19 Arată-ne dar, ce putem,
Ce trebuie noi să-I spunem;
Căci suntem prea neştiutori
Să Îi vorbim – bieţi muritori.
20 Dar pot eu, oare, să-L vestesc
Cum că aş vrea să Îi vorbesc?
Cine e cel care doreşte
Să fie păgubit? Fireşte,
21 Acuma nu o să putem,
Geana luminii, s-o vedem,
Când soarele ce-o zămisleşte,
În dosul norilor luceşte;
Un vânt are să îi lovească
Şi-atunci au să se risipească,
Lăsând soarele să lumine.
22 Din sud, ştim, aurora vine;
E-nfricoşată şi-nfioară
Slava care Îl înconjoară
23 Pe Dumnezeu. Pe Cel Puternic
Nu-L va ajunge – căci nu-i vrednic
De-aşa ceva – nimeni. Se ştie
Că este mare în tărie!
El – dacă nu găseşte vină,
Dacă dreptatea e deplină –
Nu frânge! Nu va căuta,
Vinovăţii, de-a inventa!
24 De-aceea, omul să ia seamă:
Mereu, de Domnul, să se teamă!
El nu-Şi îndreaptă-a Lui privire
Spre cei cari cred că sunt, din fire –
Faţă de alţii – mai deştepţi,
Mai pricepuţi, mai înţelepţi.”