1 Din mijlocul de nepătruns
Al vijeliei, i-a răspuns,
Atuncea, lui Iov, Dumnezeu:
2 „Cine încurcă planul Meu,
Prin cuvântări nepricepute?!
3 Încinge-ţi dar, mijlocul, iute,
Ca un viteaz, iar apoi stai
Să te întreb şi tu să-Mi dai
4 Învăţătură! Unde-ai fost
Când toate le-am făcut cu rost?
Pricepere de-ai căpătat,
Atunci când am întemeiat
Pământul, tu unde erai?
5 De-a lui măsură, tu ştiai?
Dar ştii cine le-a stabilit?
Şi ştii tu cine a zvârlit
Frânghia pentru măsurat,
Peste-a lui faţă? N-ai aflat?
6 Pe ce stă temelia lui?
Piatra din capul unghiului,
Cine i-a pus-o – spune-Mi Mie –
7 Când izbucneau, de bucurie,
În cântec, stelele din zori,
Iar toţi ai Domnului feciori
De veselie-au chiuit?
8 Ştii cine a zăgăzuit
Marea cu porţi, când răzvrătită –
Din pântecul mamei ieşită –
Peste pământ s-a aruncat?
9 Dar haine noi, cine i-a dat?
Şi scutec, cine i-a făcut,
Din nor şi negură ţesut?
10 Unde ai fost tu aşadar,
Când mării, Eu i-am pus hotar,
Iar porţii ei, i-am pus zăvoare?
11 Când i-am vorbit, unde-ai fost oare,
Spunându-i „Pân’ aici să vii!
De-aici n-ai să mai treci, să ştii!
Aicea vreau să îţi opreşti
Mândrele valuri!”? De când eşti
12 Tu, dimineţi-ai poruncit?
Sau zorilor tu le-ai vorbit
Să ştie unde se pot duce,
13 Pământul ca să îl apuce
De capete şi scuturându-l,
Cei răi să-şi capete mormântul,
14 Iar el să fie-astfel schimbat –
Ca lutul pe cari s-au presat
Peceţi – şi lucrurile toate
Cu hainele adevărate
Să poată a se-nveşmânta?
15 Ştii căci cel rău va căpăta
Ce merită, fiind lipsit
De-a lor lumină, şi zdrobit
Îi va fi braţul? Ai pătruns
16 În mare tu, şi ai ajuns
Ca peste-al ei izvor să dai?
Pe-al ei fund, paşii ţi-i plimbai?
17 Porţile morţii s-au deschis
În faţa ta? Măcar în vis,
Văzut-ai tu acele porţi
De care-s străjuiţi cei morţi?
18 Oare-al pământului întins,
A ta privire l-a cuprins?
19 Spre a luminii casă, drum
Tu îţi croieşti, te-ntreb acum?
Sau unde are locuinţă
Bezna, oare ai tu ştiinţă?
20 Poţi, oare, să le urmăreşti
Casele lor, să le găseşti?
21 Ştii, căci atunci erai născut
Şi multe zile ai avut!
22 Privirea-ţi a putut să vadă
Cămara-n care e zăpadă?
Sau cea în care-am aşezat
Bobul de grindină, păstrat
23 De Mine, pentru vremi în care
Va fi război şi strâmtorare?
24 Pe ce cale s-a împărţit
Lumina? Dar cum a venit
Al estului puternic vânt
Să se împartă pe pământ?
25 Şi cine, ploii, i-a deschis,
Un loc de scurgere-n abis?
Cine-a trasat fulgerului –
Şi-asemenea tunetului –
Un drum pe care să îl vadă
26 Al ploii nor şi-astfel să cadă
Peste-un pustiu neprimitor,
Lipsit de vreun locuitor,
27 Ca aste locuri – chiar uscate –
Cu apă a fi adăpate,
Ca şi pe ele să-ncolţească
Al ierbii fir şi să-nverzească?
28 Tu ce spui, are ploaia tată?
Roua, de cine este dată
Şi cine oare-o zămisleşte?
29 În sânul cui se-adăposteşte
Gheaţa, şi cine – ca-ntr-o joacă –
Acoperă cu promoroacă
30 Cerul, încât apa îngheaţă
Făcându-şi piatră a sa faţă?
31 Poţi, Găinuşei, să îi faci
Tu, legături? Pentru ce taci?
Sau poţi tu, Orionului,
Să îi dezlegi frânghia lui?
32 Ştii ca să scoţi, la vremea lor,
Tu, semnele zodiilor?
Poţi, oare, tu să cârmuieşti
Ursa cea mare? Deştept eşti,
33 Încât ale cerului legi,
Să le cunoşti, să le-nţelegi?
Sau stăpânire-i rânduieşti
Peste pământ, precum voieşti?
34 Se-nalţă glasul tău, la nori,
Ca peste tine să cobori
Râuri de ape? Sau atunci,
35 Eşti tu în stare să arunci
Fulgere cari să te slujească?
Venit-au ele să-ţi vorbească,
Şi ţi-au răspuns când le-ai chemat,
„Aici suntem! Ne-am prezentat!”?
36 De ştii acum, te rog a-Mi spune:
Cine a pus înţelepciune
În întunericul din nori?
Acela-i dintre muritori?
Cine-a dat din ştiinţa lui,
La facerea văzduhului?
37 Dar cine poate face oare,
Şi norilor, numărătoare,
Burduful ploii să-l dezlege,
38 Noroi ţărâna să se lege
Ca ai ei bulgări când se-adună
Să se lipească împreună?
39 Goneşti tu, prada leului?
Îi potoleşti tu, foamea lui
40 Şi-a puilor de lei când stau
În vizuini şi hrană n-au?
41 De corb, cine se îngrijeşte?
Oare pe el, cine-l hrăneşte
Când puii lui – flămânzi, mereu –
Umblă strigând la Dumnezeu?”