1 „Ştii tu când capra pui-şi scoate?
Hai spune, de le ştii pe toate!
Ştii când cerboaica zămisleşte?
Spune, de ştii! Hai, îndrăzneşte!
2 Sau numeri tu, lunile toate
Cât ele sunt însărcinate?
Ştii tu când li s-a împlinit
Vremea să nască? Negreşit,
3 Ele se pleacă, nasc uşor
Şi scapă de durerea lor.
4 De vlagă, puii plini le sânt
Şi slobozi cresc, pe-acest pământ,
Până sosesc zilele-acele
Când au să plece de la ele
Şi n-au să vină înapoi.
5 Cine-a lăsat slobod, apoi,
Măgarul cel sălbatic, oare?
6 L-am slobozit din legătoare,
Căci în pustiu i-am dat sălaş
Şi pe-un pământ sărac, locaş.
7 De zarvele cetăţilor,
El râde. Glas poruncitor,
Nicicând el nu a auzit,
8 Ci după tot ce-i înverzit,
Umblă mereu. Munţi-i străbate,
Într-una, hrană să îşi cate.
9 Boul sălbatic, cât trăieşte,
Oare pe tine te slujeşte?
Atunci când se va înnopta,
El o să stea la ieslea ta?
10 Îl legi cu frânghia, tu crezi,
Şi-apoi pământul îl brăzdezi?
Va merge pe-ale tale căi,
Grăpând bulgării mari din văi?
11 Pentru puterea lui cea mare
Ţi-ai pus încrederea-n el oare?
Grija, ţi-o laşi în seama lui?
12 Pentru căratul rodului
Cules de pe aria ta,
Pe el oare-l vei aştepta?
13 A struţului aripă poate,
Veselă, aerul a bate,
Încât gândeşti, pentru o clipă,
Că este-a berzelor aripă.
14 Struţoaica, în pământ, aşează
Ouăle ei. Le-ncredinţează
Nisipului, să le-ncălzească.
15 Uită că pot să le strivească
Şi să le calce în picioare
A câmpului vieţuitoare.
16 Cu puii ei, aspru, se poartă:
Nu-i pasă care-i a lor soartă,
De parcă nu ai ei pui sânt.
Că truda i s-a dus în vânt,
Nu-i pasă – nu s-a tulburat –
17 Căci minte, Domnul nu i-a dat.
Înţelepciune n-a avut,
Pentru că El nu i-a făcut
Nici de priceperea Sa parte.
18 Când se porneşte, de departe
Râde de cal şi călăreţ
Şi îi priveşte cu dispreţ.
19 Dai tu, putere, calului?
Îmbraci – oare – tu, gâtul lui,
Cu coama cea fâlfâitoare?
20 Putere-i dai, să sară oare,
Ca şi lăcusta? Când nechează,
Pe toţi din jur îi spăimântează
Şi mândru de puterea lui,
21 Scurmă faţa pământului.
Apoi, se-aruncă ne-nfricat,
Asupra celui înarmat.
22 De spaimă, el îşi bate joc,
Căci nu se teme; de pe loc,
Nu se clinteşte înapoi,
Din faţa spadei, la război.
23 Tolba şi arcul zăngănesc,
Lancea şi spada strălucesc
De şaua lui stând agăţate.
24 Când sună trâmbiţele toate,
Pământ mănâncă, n-are stare,
Fierbe de-aprindere şi pare
25 Că te îndeamnă: „Înainte!”,
Căci de departe calul simte
Mirosul bătăliilor.
26 Porneşte, oare, uliu-n zbor
Pentru că tu eşti priceput?
27 Porunca ta l-o fi făcut
Pe vultur de s-a înălţat
Şi tu eşti cel ce l-a-nvăţat,
Pe înălţimi, cuib să-şi dureze?
28 Îi place ca să se aşeze
Pe stânci; acolo locuieşte;
29 Din vârf de munte, el priveşte
Să-şi vadă prada; să se-ascundă
De el, nu poate, căci şi-afundă
Privirea până-n depărtare,
Fără să-i lase vreo scăpare.
30 Ai lui pui partea lor şi-o au:
Sângele prăzii ei îl beau,
Şi-acolo unde hoituri sânt,
Şi vulturi vin, pe-aripi de vânt.”