1 „Poţi tu să prinzi Leviatanul
Cu undiţa? Ţi-ai făcut planul
Să-i legi limba cu o frânghie:
Vei reuşi? Nicigând! – se ştie!
2 Papura poţi a încerca,
Prin nări să-i treci? Sau poţi, falca,
Să i-o străpungi şi-apoi cârlige,
În ea, gândeşti că-i poţi înfige?
3 El îţi va face rugăminţi?
Privindu-te cu ochi cuminţi,
Cu dulce glas o să-ţi vorbească
4 Şi are să statornicească
Un legământ, pus pe vecie,
Prin care rob are să-ţi fie?
5 Te vei juca cu el, de parcă
Ar fi o pasăre? Încearcă!
Îl vei lega, să te mândreşti
Şi fiicele să-ţi veseleşti?
6 Cu el, negoţ, pescarii fac
Precum cu al undiţei ac?
Iar negustorii, între ei,
Îl împart oare? Sau tu vrei,
7 Cu ţepi, pielea să-i împânzeşti
Şi cu căngi capul să-i loveşti?
8 Poţi oare? Numai îndrăzneşte!
Ridică-ţi mâna şi loveşte,
Căci nicicând nu-ţi va mai veni
Gustul de a mai îndrăzni!
9 Speranţele-nşelate-ţi sânt:
Să-l prinzi, nu poţi! Cazi la pământ,
Văzându-l cât e de măreţ!
10 Nu-i nimeni aşa îndrăzneţ,
Să îl înfrunte-a cuteza!
Dar cine se va aşeza
În faţa Mea, să îndrăznească
Apoi, să Mi se-mpotrivească?!
11 Cui trebuie să-i plătesc Eu?!
Sub cer, totul este al Meu!
12 Acum vreau iarăşi, să vorbesc
De el, şi să îţi povestesc
În ce fel l-am alcătuit
Şi ce puteri i-am dăruit.
13 Cine-i va ridica veşmântul?
Cine, de pe întreg pământul,
Între-ale lui fălci, va pătrunde?
14 E cineva? Unde se-ascunde
Cel care poate să-l sfideze
Şi gura să i-o descleşteze?
Dar cât de înspăimântătoare
Este dantura ce o are!
15 Iar solzii, de pe corpul lui,
Sunt tari asemeni scutului,
Şi împreună sunt uniţi
De parcă-ar fi pecetluiţi;
16 Unul de altul se ţin tare,
Încât nici aerul nu are
Loc ca să treacă printre ei.
17 Ca nişte fraţi, solzii acei
Se-apucă, se îmbrăţişează
Şi-apoi nu se mai depărtează.
18 Strănutul său când se porneşte,
Atunci lumina străluceşte.
Ca geana zorilor lucesc
19 Ai săi ochi. Flăcări îi ţâşnesc
20 Din gură; pe nări slobozeşte
Fum, ca un vas ce clocoteşte.
21 Cărbuni aprinde suflul lui
Şi flăcările focului,
De gura lui sunt aruncate.
22 Puterile-i nemăsurate,
În al său gât se află-nchise.
Cărările îi sunt deschise
De groaza care îi păşeşte
În faţă, căci ea îi vesteşte
Sosirea şi vâră în oase,
23 Spaima. Şi părţile-i cărnoase
Sunt împreună-mperecheate,
De neclintit, ca şi turnate.
24 Ca piatra morii e de tare
Inima lui. Când, pe picioare,
25 Se scoală el, fug îngroziţi
Vitejii cei mai iscusiţi.
26 ‘Geaba, cu sabia-l lovesc!
Lance şi scut nu folosesc!
27 Fierul e pai în ochii lui;
Arma, tăria lemnului
Putred, în faţa sa, o are.
28 Săgeata, cât ar fi de tare,
Nu-l sperie şi nu îl goneşte.
Degeaba piatra îl loveşte,
Din praştie când e zvârlită,
29 Iar ghioaga-n ochii-i e privită
De parcă-i paiul spicelor.
De zgomotul săgeţilor
Ce vâjâie pe lângă el,
Va râde – nu-i pasă, defel.
30 Sub pântec, rânduri de ţepi are.
Privit atent, o grapă pare,
Peste noroi, pântecul lui.
31 Cum clocotul cazanului
Agită apa înfocată,
La fel e marea tulburată
De ţepii săi, până-n străfund,
Când şi-i târăşte pe-al ei fund.
32 În urmă-i, a sa coadă lasă
Largă cărare luminoasă,
Şi-adâncul, plete de bătrân,
33 Pare a fi. N-are stăpân
Pe lume, ca să îi dea seamă.
Este făcut să nu se teamă
De nimenea şi de nimic.
34 Tot ce e-nalt şi e voinic,
Privirea sa dispreţuieşte,
Căci cu putere stăpâneşte
Şi mândru este înălţat
Peste-animale, împărat.”