1 Iov, către Domnul, a vorbit:
2 „Ştiu că poţi totul. Negreşit,
Nimic în cale nu-Ţi va sta,
Să-ncerce gându-a-Ţi înfrunta.”
3 „Cine este acela care,
În nebunia lui cea mare,
Încearcă să Mă judece
Şi planul să-Mi întunece?!”
„Da, am vorbit făr’ să gândesc,
Despre minuni ce depăşesc
Puterea mea de a pricepe.”
4 „Ascultă-Mă, şi voi începe
Să îţi vorbesc: Mă-ntrebi pe Mine,
Iar Eu am să te-nvăţ pe tine.”
5 „Urechea mea a auzit
Câte de Tine s-au vorbit.
Acuma însă, Te-am văzut!
6 Simt, scârbă, cum mi s-a făcut
De-a mea fiinţă şi voiesc
Îndată, să mă pocăiesc
În sac, cenuşă şi ţărână
Căci mi-am văzut întreaga vină.”
7 După ce Domnul a sfârşit
Cu Iov, S-a-ntors şi i-a vorbit
Lui Elifaz ce-alături sta:
„Aprinsă-i, împotriva ta,
A Mea mânie-nvolburată!
Gata-i de a fi revărsată
Asupră-ţi şi peste cei doi
Amici ai tăi, pentru că voi
Atât de drept n-aţi glăsuit
La fel ca Iov, când aţi vorbit
De Mine. De vreţi să scăpaţi,
8 Acum vă duceţi şi luaţi
Şapte viţei, şapte berbeci,
Pentru o mare jertfă. Deci,
Veniţi la Iov, iar el apoi
O să-i jertfească pentru voi,
Şi doar la rugăciunea sa,
În pace, Eu vă voi lăsa,
Fără a face, la mânie,
După a voastră nebunie,
Pentru că nu aţi glăsuit
Atât de drept cum a vorbit,
Aici, robul Meu Iov, de Mine!”
9 Cei trei, cu sufletele pline
De spaimă, grabnic, au fugit,
Porunca de-au îndeplinit.
Astfel scăpat-a Elifaz
Bildad şi Ţofar, de necaz.
Iov, pentru ei, a înălţat
Domnului rugi, de i-a iertat
Măritu-n bunătatea Lui.
10 Domnul îi dete robului
Său Iov, starea de la-nceput:
Tot ce-nainte a avut.
Deci îndoit i-a-napoiat,
Tot ceea ce i-a fost luat.
11 Fraţi şi surori iar au venit;
Prietenii toţi s-au grăbit
Să vină să îl viziteze.
L-au plâns şi, să-l îmbărbăteze,
Pe rând apoi l-au mângâiat
Pentru tot ceea ce-a-ndurat,
Pentru necazul pătimit,
Cu care Domnul l-a lovit.
A lui credinţă, neclintită,
Era acuma răsplătită.
Atunci, în dar, Iov a primit
Câte-un chesita aurit
Şi un inel de aur pur
De la cei cari, în al său jur,
S-au strâns; astfel l-au ajutat.
12 Iov de la Domnu-a căpătat –
Pentru-ale lui bune purtări –
Noian de binecuvântări,
Mai mult ca-n primi ani de viaţă.
Cu-n zâmbet blând pe a sa faţă,
Bătrânul Iov, acum, privea
Averea-i mare, căci avea
Patrusprezece mii de oi,
Cămile şase mii, iar boi,
Perechi o mie – numărat –
La care s-au adăugat
O mie măgăriţe; iar
Pe lângă bogăţii, drept dar,
13 Iov a primit şi mulţi copii:
Trei fete-avu şi şapte fii.
14 Iată-le numele: prima,
A fost numită Iemima;
Cheţia a doua se numea,
Şi Cheren-Hapuc a treia.
15 În ţară, nu se mai găseau
Femei frumoase, cum erau
Fetele lui. Ele-au primit –
Căci tatăl lor le-a dăruit –
O parte mare, însemnată,
Din moştenirea căpătată
De fraţii lor, cei şapte. Deci,
16 Avu o sută patruzeci
De ani, în lume, de trăit
Iov cel bătrân, şi şi-a privit
Copiii aşezaţi – pe toţi –
Şi o mulţime de nepoţi,
Cuprinşi în timp, pe patru neamuri.
17 Ca un copac cu multe ramuri,
Fusese Iov, când – mulţumit,
Sătul de zile – a murit.