1 Iov, după ce l-a ascultat,
2 A zis: „Este adevărat
Ceea ce-ai spus – o ştiu, prea bine.
Cum poate omul care vine
În faţă dar, la Dumnezeu,
Să-şi ia dreptatea? – întreb eu.
3 De vrea a se certa cu El,
Atunci sărmanul om acel,
Din mia de-ntrebări cu care
Va fi-ntrebat, răspuns nu are
4 Pentru nimic. A Domnului
E-nţelepciunea; tot a Lui
Este atotputernicia.
Cine – ştiindu-I deci, tăria –
Să-I stea-mpotrivă, a-ndrăznit
Şi a scăpat nepedepsit?
5 Atuncea când e mâniat,
El mută munţii. Zdruncinat,
6 Pământu-n temelia lui
E, de furia Domnului.
7 Puteri, El, peste soare, are:
Când porunceşte, nu răsare
Peste înaltul cerului.
El ţine, sub pecetea Lui,
8 Stelele bolţii. El întinde
Cerul. Cu pasul Său, cuprinde
9 Întinsul mării. A făcut
Luceafărul ce l-am văzut
Pe boltă seara, ursul mare
Şi raliţa, sau stele care
În miazănoapte sunt ascunse.
10 El, lucruri mari şi nepătrunse,
Înfăptuieşte, cu dreptate,
Făcând minuni nenumărate.
11 Pe lângă mine, a trecut,
Dar ai mei ochi nu L-au văzut.
12 De-apucă El, cine-L opreşte?
Sau cine oare, îndrăzneşte
Să-I zică „Ce faci?” Dumnezeu
13 Nu-Şi trage mâna, ci mereu,
Cei cari mândriei îi slujesc,
Sub El se-apleacă. Să-ndrăznesc
14 Să Îi răspund? Limba-mi dezleg,
Dar ce cuvinte să aleg?
15 Şi de-am dreptate m-aş ascunde,
Căci nu-ndrăznesc de a-I răspunde.
Pot doar, judecătorului,
Eu să mă rog. Deci Domnului
16 Dacă mă rog şi-s ascultat,
Totuşi, nu sunt încredinţat
Că Şi-a plecat El – Dumnezeu –
Urechea Sa, la glasul meu,
17 Căci El, într-una, mă izbeşte
Şi rănile îmi înmulţeşte,
Fără ca eu să am vreo vină,
Făcând ca din a Lui pricină,
18 Să nu răsuflu o clipită
Şi-amărăciune să înghită
Sufletul meu, pe săturate.
19 Unde să cat, a mea dreptate?
Spuneţi-mi, unde pot să merg?
La ce putere să alerg,
Când El este atotputernic?
Sau la dreptate? Cine-i vrednic
Ca să mă apere, pe mine?
20 De am dreptate, ştiu prea bine
Că gura mea mă osândeşte
Căci El mă învinovăţeşte
Chiar dacă sunt nevinovat.
21 Faptul acest e-adevărat:
N-am vină! Mă priviţi, în faţă!
Aflaţi dar că nu ţin la viaţă!
Ba mai mult: o dispreţuiesc!
22 Ce-mi pasă mie?! Îndrăznesc
Să spun căci cel nevinovat
Zdrobit e, ca un vinovat.
23 O, dacă biciul ar putea,
De-ndată, moartea, să îţi dea!…
De felul cum e încercat
Omul care-i nevinovat,
24 El râde; iar pământul Său
E dat pe mâna celui rău,
E dat celui nelegiuit.
Tot Domnul a acoperit
Ochii judecătorilor!
25 Mai iuţi ca un alergător,
Gonesc acum zilele mele,
Dar în nici una dintre ele,
Eu, fericire, n-am văzut.
26 Corăbii iuţi, ele-au trecut,
Vulturi căzând din zborul lor
Peste uimirea prăzilor.
27 Când zic: „Uita-voi suferinţa
Şi întristarea! Am dorinţa
28 Să fiu voios!”, mă îngrozesc
De toate câte pătimesc,
Căci Tu mă scoţi tot vinovat.
29 Dacă aşa sunt judecat,
Oare de ce mă mai trudesc?
Zadarnic mă mai străduiesc!
30 Dacă zăpadă am să iau,
Ca să mă spăl şi am să-mi dau –
În loc de apă – cu leşie,
Pe mâini, tot rău are să fie,
31 Căci în mocirlă, tăvălit
Voi fi de Tine, negreşit!
Şi hainele – chiar murdărite –
De mine-atunci, vor fi scârbite!
32 El nu e om, precum sunt eu,
Ca să-I răspund, la rândul meu
Şi împreună să plecăm,
Să mergem să ne judecăm.
33 Nu este nimeni, între noi,
Ca mâna, peste amândoi,
34 S-o pună. Iată ce aş vrea:
Să-Şi tragă, de de-asupra mea,
Băţul! Să nu fiu tulburat,
De spaima Lui, neîncetat!
35 Atuncea doar, am să-ndrăznesc
Ca fără teamă să vorbesc,
Şi-am să încerc, Lui, piept a-I ţine.
Altfel, nu sunt stăpân, pe mine.”