1 „Iuda, umilul rob supus,
Al Domnului Hristos Iisus –
Cel cari, pe Iacov, frate-l are –
Către toţi cei chemaţi – pe care,
Dumnezeu Tatăl i-a iubit
Şi i-a vegheat, necontenit,
Păstrându-i astfel, ne-ndoios,
Pentru al Său Iisus Hristos:
2 Pacea şi îndurarea fie
Să vă sporească, pe vecie,
Şi toată dragostea apoi,
Să se-nmulţească, pentru voi.
3 Acum dar, prea iubiţilor,
Când căutam, stăruitor,
Ca să vă scriu, cu osebire,
Despre a noastră mântuire,
Iată că m-am văzut silit,
Să vă îndemn, necontenit,
Ca să luptaţi pentru credinţă –
De care noi avem ştiinţă
Că a fost dată – fiind una,
Pentru toţi sfinţii, totdeauna.
4 Căci printre voi, s-au strecurat
Oameni care s-au arătat,
Pentru osândă, pregătiţi –
Scrişi pentru ea – şi dovediţi
Drept nişte oameni păcătoşi.
N-au fost, nicicând, evlavioşi,
Şi-n desfrânare au schimbat,
Harul pe care ni l-a dat
Al nostru Domn şi Dumnezeu.
Ei au tăgăduit, mereu,
Pe singurul Stăpân, de sus,
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus.
5 Voiesc să vă aduc aminte,
Cu toate că voi ţineţi minte
Aceste lucruri – şi, cred eu,
Că voi o să le ştiţi, mereu –
Că Domnul, după ce, din ţară –
Deci din Egipt – Şi-a scos afară,
Poporul şi l-a izbăvit,
În urmă, El i-a nimicit,
Pe toţi cei cari nu L-au crezut.
6 În lanţuri veşnice-a ţinut,
Pe îngerii ce s-au vădit
Că locul şi l-au părăsit
Şi-n stare, n-au putut să fie,
Ca să se ţină-n vrednicie.
Acum, înlănţuiţi sunt, iată,
Şi-aşteaptă marea judecată.
7 Gomora şi Sodoma-apoi –
Cetăţi pe cari le ştiţi şi voi –
Cu cele care-n jur erau –
Cetăţi care le-nconjurau –
S-au dus, aşa precum se ştie,
Să se dedeie la curvie.
Când alte trupuri au poftit,
Un foc, din ceruri, a venit
Şi le-a zdrobit, într-o clipită.
Pedeapsa astfel suferită
De ele, a ajuns apoi,
Să fie pildă pentru noi.
8 Şi totuşi, oamenii acei –
Purtaţi de visele din ei –
Iată că trupu-şi pângăresc,
Dregătorii batjocoresc,
Nesocotind – cu bună ştire –
Orişice fel de stăpânire.
9 Atunci când Mihail – cel care
Este arhanghelul cel mare –
Cu diavolul, în faţă, sta
Şi, pentru Moise, se certa,
În ce priveşte trupul lui,
Nu i-a răspuns diavolului –
În cearta pe care-o purtară –
C-o judecată de ocară,
Ci doar atât a cuvântat:
„De Dumnezeu, să fii mustrat!”
10 Dar aceşti oameni se vădesc,
Mereu, că doar batjocoresc,
Ceea ce nu au cunoscut
Şi astfel, singuri, s-au pierdut,
În ceea ce-au ştiut, din fire –
Adică din a lor simţire –
Ca dobitocul, fără minte.
11 O, vai de ei! Luaţi aminte,
Pe ce cărări au apucat:
Calea lui Cain, ei au urmat;
După Balaam, în rătăcire,
S-au lăsat duşi, de a lor fire,
Prinşi de dorinţa arzătoare,
De-a dobândi un câştig mare;
Într-o răscoală, au pierit –
Ca a lui Core – negreşit!
12 Drept stânci ascunse sunt apoi,
Oameni-aceştia, printre voi,
Atuncea când sunt invitaţi,
La mesele pe cari le daţi,
Din dragoste. Fără ruşine,
Se-ndoapă, cât pântecu-i ţine.
Ca norii, fără apă, sânt
Oameni-aceşti, purtaţi de vânt.
Ei, pomi tomnatici, s-au vădit,
Care, nicicând, nu au rodit,
Căci ei, de două ori – dragi fraţi –
Sunt morţi şi dezrădăcinaţi.
13 Ca valurile înspumate
Care aleargă-nfuriate,
Mereu, pe faţa mărilor,
Îşi spumegă ruşinea lor
Oameni-aceştia. Fiecare,
Stele-au ajuns, rătăcitoare;
Iar pentru ei, fost-a păstrată
Doar negura întunecată,
Şi-o vor primi, pentru vecie.
14 I-a pomenit, în prorocie,
Enoh – deci patriarhul care,
Al şaptelea, în şir, apare,
De la Adam – când a vorbit:
„Iată că Domnul a venit,
Cu zeci de mii de sfinţi, ai Săi,
15 Să-i judece pe toţi cei răi.
Va face, împotriva lor –
Şi împotriva tuturor –
Atunci, o judecată mare,
Încredinţând, pe fiecare,
De faptele ce-s săvârşite
Şi se vădesc nelegiuite,
De vorbele necugetate –
Şi de ocară – îndreptate,
De-acei nelegiuiţi, mereu,
Către al nostru Dumnezeu.”
16 Oameni-aceştia-s cârtitori –
Mereu sunt nemulţumitori
De soarta lor. Ei dovedesc,
Doar după pofte, că trăiesc.
Vorbe trufaşe au în gură
Şi-i laudă, peste măsură,
Neîncetat – şi îi slăvesc –
Pe toţi cei, de la cari, simţesc
Că un câştig primesc apoi.
17 Dar prea iubiţilor fraţi, voi
Să v-amintiţi tot ce au spus
Cei care, Domnului Iisus,
I-au fost apostoli. Astfel, ei
V-au spus, de oamenii acei.
18 V-au spus că-n vremea de sfârşit,
Mulţi oameni se vor fi ivit,
Cari fi-vor batjocoritori
Şi de dorinţe-ascultători;
Mereu, aceşti nelegiuiţi
Trăiesc, în pofte-nlănţuiţi.
19 Ei se vădesc a fi cei care
Au să aducă dezbinare,
Căci sunt supuşi doar poftelor
Şi nu au Duhu-n trupul lor.
20 Dar voi, dragi fraţi, vă străduiţi
Şi, sufleteşte, vă zidiţi,
Doar pe credinţa dobândită,
Cari sfântă este dovedită.
Rugaţi-vă, neîncetat,
Prin Duhul Sfânt ce va fost dat,
21 Şi ţineţi-vă, tot mereu,
În dragostea lui Dumnezeu;
Să aşteptaţi, cu dor nespus,
Ca Domnul nost’, Hristos Iisus –
Cari plin este de îndurare –
Să lase, peste fiecare,
Viaţa cea veşnică. Apoi,
22 Pe cei ce se despart de voi,
Va trebui să îi mustraţi.
23 Neîncetat, să căutaţi
Să mântuiţi, câţiva, din ei –
Deci dintre oamenii acei –
Smulgându-i ca din foc. Apoi,
De alţii, milă, s-aveţi voi –
Milă cu frică-amestecată –
Urând, până acolo, iată,
Chiar şi cămaşa dovedită –
Cu carne – că a fost mânjită.
24 A Celui cari are putere
Să vă păzească de cădere,
Făcându-vă ca să veniţi,
La slava Sa, neprihăniţi –
25 Cari singurul este, mereu,
Mântuitor şi Dumnezeu,
Prin Domnul nost’, Hristos Iisus –
Să-I fie slava-n ceruri, sus.
Putere şi cu măreţie –
De-asemeni – ale Lui să fie,
Cu stăpânirea arătată,
La început de vremi, odată.
Pe toate, Lui I le închin,
Acum şi-n veci, de veci. Amin.”