1 „Descoperirea lui Iisus,
Pe cari i-a dat-o Cel de Sus,
Să poată arăta, prin ea,
Robilor Săi, ce va avea
Să se întâmple în curând.
Ei au primit-o atunci când
Îngerul lui Hristos Iisus,
La robul Său – Ioan – s-a dus,
2 Şi-acesta a mărturisit,
Despre cuvântul auzit,
Cari este al lui Dumnezeu,
Şi a vorbit apoi, mereu –
Ca şi un martor credincios –
De mărturia lui Hristos,
Făcând astfel, de cunoscut,
Ce-a auzit şi ce-a văzut.
3 Ferice de aceia care
Citesc şi-ascultă, dând crezare,
Cuvintelor din prorocie,
Iar după-aceea, au să ştie,
Ca lucrurile auzite,
Să le păzească, neclintite!
Căci vremurile s-au scurtat,
Iar timpul s-a apropiat!
4 Către Bisericile care,
Pământul Asiei le are –
Biserici care şapte sânt –
Ioan trimite-acest cuvânt:
Pace şi har, să vină peste
Acestea, de la Cel ce este,
Cel ce era şi Cel ce vine –
Cari prin puterea Lui le ţine –
Şi de la duhurile-aflate
Şapte la număr, aşezate,
În faţa scaunului care,
Pentru domnie, El îl are,
5 Şi-apoi de la Iisus Hristos –
Cel care-i martor credincios,
Cel care e întâi născut
Din morţi, Cel care e ştiut
Că este Domnul tuturor,
Adică a-mpăraţilor
Care, în astă lume, sânt
Şi stăpânesc peste pământ!
A Lui – Celui cari se vădeşte,
Necontenit, că ne iubeşte,
Celui cari, de al nost’ păcat,
Cu al Său sânge, ne-a spălat,
6 Celui care-a făcut, din noi,
O-mpărăţie mai apoi,
Şi ne-a făcut preoţi, mereu,
Pentru-al Său Tată, Dumnezeu –
Să fie slava şi, din plin,
Toată puterea-n veci! Amin.
7 Iată că în curând, El vine
Şi, pe aripi de vânt, se ţine;
Oricare ochi Îl va vedea.
Va fi văzut – de-asemenea –
Şi de acei cari L-au străpuns.
Atuncea, când va fi ajuns,
Toată sămânţa omenească
Are să-nceapă să bocească.
În timpurile care vin,
Aşa se va-ntâmpla – Amin –
Când se-mplineşte-acest cuvânt.
8 „Eu, Alfa şi Omega, sânt.
Eu, Începutul, sunt numit
Şi tot Eu sunt chemat Sfârşit”,
Ne spune Domnul Dumnezeu –
Acela cari este mereu,
Cel ce era, Cel care vine
Şi care prin puterea-I ţine,
Toate-n picioare, ne-ncetat,
Şi-Atotputernic, e chemat.
9 Iată că eu, Ioan – cel care,
Frate, vă sunt, la fiecare,
Părtaş sunt la necaz cu voi,
Părtaş la-mpărăţie-apoi,
Şi la răbdarea lui Iisus –
Într-un ostrov, am fost adus,
Din pricina Cuvântului
Cari este-al Dumnezeului
Cel viu în veci şi credincios,
Şi-a mărturiei lui Hristos.
Ostrovu-n care m-am aflat
Atuncea, Patmos e chemat.
10 Pe-acel ostrov, eu mă aflam
Şi-n ziua Domnului eram
În Duhul, când am auzit,
‘Napoia mea, cum a vorbit
Un glas puternic, răspicat,
Ce poate fi asemănat
Cu sunetul puternic, tare,
Pe cari doar trâmbiţa îl are.
11 Glasul pe cari l-am auzit,
În felu-acesta, mi-a vorbit:
„Sunt Alfa şi Omega, Eu;
Eu sunt întâiul, tot mereu,
Precum – de-asemeni – negreşit,
Tot Eu sunt Cel de la sfârşit.
Ce vei vedea, minte să ţii
Şi într-o carte, tot, să scrii.
Apoi, Bisericilor care,
Pământul Asiei le are –
Biserici care şapte sânt –
Trimite-le al Meu cuvânt.
Vei scrie, astfel, la Efes,
Smirna, Pergam; bine-nţeles,
La Tiatira vei mai scrie;
În Sardes, vreau să se mai ştie,
În Filadelfia şi-apoi,
În Laodiceea.” ‘Napoi,
12 Eu m-am întors şi am privit,
Să-L văd pe Cel ce mi-a vorbit.
Plin de uimire, mă uitam,
Căci şapte sfeşnice vedeam –
Lucrate-n aur fiecare –
Alcătuind o roată mare.
13 În cercul astfel întocmit
De sfeşnice, eu am zărit,
Pe cineva. La-nfăţişare,
Ca Fiul omului, apare.
O haină lungă-L învelea,
Ce, pân’ la tălpi, Îi ajungea.
Cu-n brâu de aur, bine-ntins,
Straiul, la piept, Îi era prins.
14 Capul şi părul Îi erau
Albe, ca lâna, şi luceau
Ca şi zăpada. Ochii Lui
Erau ca para focului.
15 Picioarele-I păreau să fie
Ca şi arama ruginie,
Aprinsă, arsă în cuptor.
Avea un glas răsunător,
Asemeni unor ape mari,
Curgând năvalnice şi tari.
16 În mâna dreaptă, se vedea
Că, şapte stele, El avea.
Din gura Lui era ieşită
O sabie, ce, ascuţită,
Pe două părţi, se dovedea,
Două tăişuri având ea.
Ca strălucirea soarelui,
Părea să fie faţa Lui.
17 Speriat, atunci când L-am văzut,
Ca mort, îndată, am căzut.
El, mâna dreaptă, Şi-a întins,
Zicând, după ce m-a atins:
„Să nu te temi, pentru că Eu
Sunt Cel dintâi, precum – mereu –
Sunt Cel din urmă, negreşit;
18 Eu sunt Cel viu; Eu am murit,
Dar iată că am înviat
Şi viu sunt, cu adevărat,
În vecii vecilor. Doar Eu
Ţin ale morţii chei, mereu,
Şi-a Locuinţei morţilor.
19 Scrie, spre ştirea tuturor,
Tot ce ţi-a fost arătat ţie,
Ce este-acum şi ce-o să fie –
Deci despre lucrurile care,
În viitor doar, vor apare.
20 Iată ce taină-ascund în ele
Grupul acel de şapte stele,
Pe cari – aşa cum ai văzut –
În mâna dreaptă, le-am ţinut,
Şi sfeşnicele arătate –
Şapte la număr – şi lucrate
În aur: cele şapte stele
Sunt şapte îngeri, pentru cele
Şapte Biserici care sânt,
Azi, pe al Asiei pământ;
Iar sfeşnicele s-au vădit,
Şapte Biserici, negreşit.”