1 Iefta era un Galaadit
Viteaz, cari fost-a zămislit
De-o curvă. Galaad îi fuse
Tatăl pe care îl avuse.
2 Galaad era căsătorit,
Iar soaţa lui i-a dăruit
Doi fii la început, fii cari –
Atuncea când s-au făcut mari –
Pe Iefta nu l-au suferit
Şi astfel, ei l-au izgonit,
Spunându-i: „Pleacă de la noi,
Căci parte, n-o să ai apoi,
La moştenire, niciodată,
În casă la al nostru tată,
Pentru că ştii – de bună seamă –
Căci nu avem aceeaşi mamă!”
3 Iefta, atuncea, a fugit
De fraţii lui şi-a locuit
În ţara Tob. Cu el erau
Doar oameni care se vădeau
A fi de căpătâi lipsiţi.
Cu toţi erau nedespărţiţi;
La Iefta, ei se adunau
Şi împreună se plimbau.
4 După un timp, neamul pe care,
Amon pe astă lume-l are,
O mare luptă a pornit,
Cu tot neamul Israelit.
5 Războiu-acela se-nteţea
Şi tot mai crâncen devenea.
Bătrânii care i-a avut
Al Galaadului ţinut,
În ţara Tob, grabnic, s-au dus –
La Iefta – şi aşa i-au spus:
6 „Vino alăturea de noi,
Căci vrem ca să ne fii apoi,
Drept căpitan şi-n acest fel,
Să batem tot neamul acel
De Amoniţi, cu toţi ai lor!”
7 Iefta le-a zis bătrânilor:
„Dar oare nu m-aţi urât voi
Şi nu m-aţi izgonit apoi,
Din casele tatălui meu?
Acum, de ce credeţi că eu
Am să vă dau ajutorare
Când vă aflaţi în strâmtorare?”
8 Bătrânii Galaadului
Răspuns-au la-ntrebarea lui:
„Iată că vrem, cu noi să vii
Şi căpetenie să fii,
Pentru toţi oamenii ce sânt
Pe-al Galaadului pământ,
Să mergi în frunte, la război,
Şi pe Amon să-l baţi apoi!”
9 Iefta le spuse: „Dacă eu –
Cu sprijinul lui Dumnezeu –
Pe Amoniţi am să îi bat,
Drept căpeteni-aşezat
Voi fi, peste poporul care
Ţinutul Galaad îl are?”
10 Bătrânii Galaadului
Răspunseră-ntrebării lui:
„Domnul ne judece pe noi,
De nu facem cum spui apoi!”
11 Iefta, atunci, i-a însoţit
Şi-n Galaad a revenit.
Poporul Galaadului
L-a aşezat în fruntea lui,
Iar el, la Miţpa, a venit
Şi-acolo, iarăşi, a rostit –
Faţă de Domnul – tot ce-a spus,
Din ţara Tob, când l-au adus.
12 La cel cari fosta-nscăunat
Peste-Amoriţi, ca împărat,
Iefta, solie, a trimis
Şi-aste cuvinte i le-a zis:
„Oare ce rău, ţi-am făcut noi,
Încât acum, vii cu război?”
13 Cel care fost-a împărat
Peste-Amoriţi, a cuvântat:
„Când, din Egipt, voi aţi ieşit,
Prea bine ştiţi că ne-aţi răpit
Pământul ce se întindea,
De la Arnon şi ajungea
Pân’ la Iaboc, mergând apoi,
Înspre Iordan. Dă-mi înapoi –
De bunăvoie – de îndat’,
Pământul ce mi l-ai luat!”
14 Iefta, solie, a trimis –
Din nou – prin care, el a zis,
Către-mpăratul cel pe care,
Amon, în fruntea sa, îl are:
15 „Iefta vorbeşte-n acest fel:
„Să afli dar, că Israel
Nu a luat ţara pe care
Moabul sau Amon o are,
16 Căci din Egipt când a ieşit,
Către pustie a pornit,
Spre marea Roşie mergând,
Până la Cades ajungând.
17 Atunci, Israel a trimis
Soli la Edom, care au zis:
„Dă-mi voie a înainta,
Căci vreau să trec prin ţara ta.”
Dar cel cari fost-a împărat
Peste Edom, nu l-a lăsat.
Şi la-mpăratul cel pe care
Moabu-n fruntea sa îl are,
Soli repezit-a Israel,
Dar nu s-a învoit nici el.
Poporul a făcut popas,
Şi-un timp, la Cades, a rămas.
18 Apoi, când iarăşi a pornit
Către pustiu, a ocolit
Hotarele Edomului
Precum şi-ale Moabului,
Şi a ajuns în partea care
Moabu-n răsărit o are.
Poporu-atuncea a trecut
Peste Arnon, cum s-a văzut,
Căci apele Arnonului,
Hotar îi sunt, Moabului.
19 Soli a trimis pân’ la Sihon –
Cel ce şezuse la Hesbon –
Şi care a împărăţit
Peste poporul Amorit.
Solii pe care i-a trimis
Poporul Israel, i-au zis:
„Dă-mi voie a înainta,
Căci vreau să trec prin ţara ta,
S-ajung la locul potrivit
Care îmi este hărăzit.”
20 Sihon nu s-a-nvoit, de fel,
Căci n-a crezut în Israel.
Ba mai mult, oaste-a adunat
Şi la Iahaţ s-a aşezat,
Gata să-nceapă un război
Cu Israelul mai apoi.
21 Dar Dumnezeu ne-a ajutat
Şi pe Sihon El l-a lăsat
În mâinile lui Israel,
Cari a ajuns stăpân astfel,
Pe-al Amoriţilor ţinut –
Pe-acest pământ ce l-au avut
În ţara-n care ne găsim,
În care, astăzi, locuim.
22 Să afli dar, că în ăst fel,
Poporul nostru – Israel –
Să stăpânească a putut
În urmă-acel întreg ţinut
Care de la Arnon pornea
Către Iaboc şi ajungea
La apele Iordanului.
23 Acum, când mâna Domnului,
Pe Amoriţi i-a izgonit,
Iar Israelu-a moştenit
Această minunată ţară,
Ai să vii tu – cel din afară –
Cu gând ca să o cucereşti
Şi peste ea să stăpâneşti?
24 Dacă Chemoş, acel pe care
Drept domn poporul tău îl are,
Îţi dă ceva ca moştenire,
Nu vei lua în stăpânire
Lucrul acel? La fel şi noi,
Tot ce ne-a dat Domnul apoi,
Va trebui ca să păzim
Şi tot mereu, să stăpânim!
25 Decât Balac – acela care,
Drept tată, pe Ţipor, îl are
Şi în Moab a-mpărăţit –
Oare mai bun te-ai dovedit?
Cu Israel, el s-a certat?
Sau lupte, oare, a purtat?
26 Trei sute-s anii scurşi de când,
Pe Israel îl afli stând
În al Hesbonului ţinut –
În satele ce le-a avut –
La Aroer şi-n jurul lui,
Pe malurile-Arnonului,
Şi în cetăţi, cât şi prin sate
Ce lângă ele-au fost aflate.
De ce, în tot acest răstimp,
Nu l-aţi cerut? N-aţi avut timp?
27 Iată, eu nu te-am supărat,
Dar rău, cu mine, te-ai purtat,
Căci ai pornit acest război.
Domnul să judece apoi!
Să fie El judecător,
Între-al lui Israel popor
Şi între fiii cei pe care,
Poporul lui Amon îi are.”
28 Însă cel ce era-mpărat,
Peste Amon, n-a ascultat
Cuvintele care le-a zis
Iefta, când vestea i-a trimis.
29 Cu Duhul Domnului, de-ndat’,
Fusese Iefta îmbrăcat.
Galaadu-ntreg l-a străbătut,
Iar din Manase, a trecut,
La Miţpe şi s-a repezit
Să bată neamul Amonit.
30 Până când lupta n-a-nceput,
O juruinţă I-a făcut
Iefta, lui Dumnezeu, şi-a spus:
„Dacă în mână-mi vei fi pus –
Acum – pe-ai lui Amon copii,
31 Atuncea, oricine – să ştii –
Care în faţă-mi o să iasă
Când voi intra în a mea casă –
După ce-ntâi am biruit
Întreg poporul Amonit –
Are să fie închinat
Lui Dumnezeu şi-I va fi dat,
De-ndată, ardere de tot,
Pentru că eu aşa socot
Să îmi arăt recunoştinţa.
Aceasta îmi e juruinţa!
32 Iefta, la luptă, a pornit
Şi pe Amon l-a biruit,
Căci – prin voinţa Domnului –
A fost lăsat în mâna lui.
33 Înfrângerea pricinuită
Fusese nemaipomenită:
Din Aroer, el a pornit
Şi l-a bătut pân’ la Minit.
Multe cetăţi – acel ţinut –
Pe tot cuprinsul, a avut;
În număr, douăzeci erau
Şi peste tot se înălţau.
Apoi, pe Iefta îl găsim,
Cu oastea-n Abel-Cheramim.
Astfel, poporul Amonit
A fost – de Israel – smerit.
34 Iefta, după acest război,
S-a-ntors la Miţpa, înapoi,
Şi a văzut, din depărtare,
Că-i iese,în întâmpinare,
Copila sa. Sărmana fată,
De bucurie încărcată,
Dansa în faţa lui, de zor,
În sunetul timpanelor.
Iefta, copii, n-a mai avut,
Ci fata doar i s-a născut.
35 Când a văzut-o, s-a-ntristat,
Haina şi-a rupt şi a strigat:
„Ah, fata mea! Greu mă loveşti,
Şi să mă tulburi reuşeşti.
În faţă, tu mi-ai apărut,
Dar află că eu I-am făcut
O juruinţă, Domnului.
Nu pot, acum, în faţa Lui,
Să îmi iau vorba înapoi.”
36 Fata l-a ascultat şi-apoi,
Ea îi răspunse, de îndată:
„Un jurământ făcut-ai, tată,
În faţa Domnului! Acum,
Aş vrea ca să îmi faci precum,
Faţă de Domnul ai jurat,
Atunci când El te-a răzbunat
Pe-ai tăi vrăjmaşi, pe neamul care,
Amon, pe-acest pământ, îl are!”
37 Te rog, puţin, mai zăboveşte
Şi două luni mă păsuieşte!
Mă lasă liberă, căci vreau,
Prietenele să îmi iau,
Să merg în munţi, să plâng cu ele,
Zilele fecioriei mele.”
38 El îi răspunse fetei: „Du-te!”
Ea a plecat atuncea, iute,
Tovarăşele şi-a luat
Şi două luni, în munţi, au stat.
39 Când timpul i s-a împlinit,
La al ei tată a venit,
Iar el a împlinit, îndat’ –
Totul – aşa cum a jurat
Atunci, în faţa Domnului.
Fecioară fost-a fiica lui,
40 Iar de atunci, în Israel,
Păstrat e obiceiu-acel,
Că fetele se întâlnesc –
O dată-n an – şi-o prăznuiesc
Pe fata care a avut-o
Iefta şi-n urmă a pierdut-o.
Când astă sărbătoare vine,
Mereu, ea patru zile ţine.