1 Samson, în urmă, a venit
La Gaza, unde a găsit
O curvă care-n drum şedea
Şi-ndată, a intrat la ea.
2 „Samson e-aici” – s-a auzit,
Din om în om, apoi, şoptit.
S-au adunat, cu mic, cu mare,
Şi-au stat la pândă-n aşteptare,
Întreaga noapte, căci gândeau
Că doar atuncea când aveau
Să vină-ai zilei zori, din casă,
Va trebui Samson să iasă,
Şi-au să-l omoare, de îndat’.
3 Samson însă-a rămas culcat,
Până la mizul nopţii, când
S-a îndreptat, tiptil mergând,
Spre porţile de la cetate.
A luat porţile în spate –
Precum şi cei doi stâlpi ai lor
Şi cu zăvorul porţilor –
Şi-a mers pe vârful muntelui
Ce e-n faţa Hebronului.
Pe toate-apoi, pe creastă, sus –
Pe vârful muntelui – le-a pus.
4 El, o femeie, a aflat –
În valea care s-a chemat
Sorec – cu care s-a iubit,
Şi cari, Dalila, s-a numit.
5 Mai marii Filistenilor
Au mers, cu slujitorii lor,
Pân’ la Dalila, şi i-au spus:
„Iată, argint mult, ţi-am adus.
O mie-o sută sicli are
Ca să îţi deie fiecare,
Dacă, să afli, reuşeşti –
Şi dacă ne dezvăluieşti –
În ce poate Samson a-şi ţine
Puterea şi de unde-i vine.
Căci vrem apoi, să îl slăbim,
Să îl legăm, să-l biruim.
Află ce-ţi cerem, fă cum ştii
Şi răsplătită ai să fii!”
6 Dalila, lui Samson, i-a spus:
„O întrebare, mi-am tot pus:
Spune-mi, te rog, de unde vine
Puterea ce o ai în tine?
Cum poţi a fi înlănţuit,
Să fii, în urmă, biruit?”
7 Samson a zis: „De-aş fi legat,
Cu frânghii ce nu s-au uscat –
Cu şapte frânghii ce sunt noi –
Să fii încredinţată-apoi,
Că aş slăbi, fiind şi eu,
Precum e orice om, mereu.”
8 Mai marii Filistenilor,
Precum şi slujitorii lor –
Când au aflat – grabnic s-au dus
Şi şapte frânghii au adus,
Care, Dalilei, au fost date.
Toate-au fost noi şi neuscate.
Dalila, iute, le-a luat
Şi pe Samson, ea l-a legat.
9 Într-o odaie – negreşit –
Oameni la pândă-a rânduit.
Către Samson, a zis apoi:
„Vin Filistenii, peste noi!
Scoală-te-ndată, nu mai sta,
Căci iată-i, sunt asupra ta!”
Samson s-a ridicat, de jos,
Şi-a rupt frânghiile, furios –
Ca şi pe-o aţă ce-i făcută
Din câlţi, prin flacără, trecută –
Şi astfel, ei nu-au ştiut unde,
A lui putere se ascunde.
10 Dalila-n urmă i-a vorbit:
„Vezi ce-ai făcut? M-ai păcălit!
Mereu, îţi baţi doar joc de mine,
Căci nu îmi spui, de unde vine
A ta putere, nicidecum.
Te rog să îmi areţi acum,
În ce fel poţi fi-nlănţuit,
Să nu mai fii nebiruit.”
11 Samson a zis: „De-aş fi legat
Cu frânghii care, niciodat’,
N-au fost, de oameni, folosite –
Cu şapte frânghii împletite,
Cu şapte frânghii ce sunt noi –
Să fii încredinţată-apoi,
Că aş slăbi, fiind şi eu,
Ca orişicare om, mereu.”
12 Dalila a luat apoi,
În grabă, şapte funii noi.
Într-o odaie-a rânduit
Oameni la pândă, şi-a venit
Iar, la Samson, şi l-a legat,
Aşa precum a învăţat.
În urmă, a strigat apoi:
„Vin Filistenii, peste noi!
Scoală-te-ndată, nu mai sta,
Căci iată-i, sunt asupra ta!”
Samson s-a ridicat, de jos,
Şi-a rupt frânghiile, furios,
Când şi-a-ncordat ale lui braţe,
Aşa cum rupi doar nişte aţe.
13 Din nou, Dalila i-a vorbit:
„Ce mi-ai făcut? M-ai păcălit
Încă o dată şi văd bine,
Că tu îţi baţi doar joc de mine!
Acuma, te mai rog o dat’,
Şi spune-mi – cu adevărat –
Cum poţi a fi înlănţuit,
Pentru-a putea fi biruit?”
El zise: „Ca să reuşeşti,
Va trebui să-mi împleteşti
Şuviţele – fără-ndoială –
În ţesătură, în urzeală.
Vezi că şuviţele acele,
Şapte, la număr, au fost ele.”
14 Un cui, de lemn, ea a luat
Şi,în pământ l-a împlântat.
Apoi, de cui, a pironit
Şuviţele ce le-a-mpletit
Şi-n urmă, a strigat apoi:
„Vin Filistenii, peste noi!
Scoală-te-ndată, nu mai sta,
Căci iată-i, sunt asupra ta!”
Samson s-a ridicat de jos,
Îndată, şi a smuls, furios,
Cuiul de lemn – fără-ndoială –
Precum şi toată-a lui urzeală.
15 „Cum poţi a spune, „Te iubesc”–
A zis Dalila – „când simţesc
Că inima nu ţi-e cu mine?
De trei ori, eu văzut-am bine,
Precum că joc, tu ţi-ai bătut,
De mine, pentru că n-ai vrut
Să-mi spui de unde-ţi vine oare,
Puterea ta, nespus de mare.”
16 Fiindcă ea îl necăjea
Şi zi de zi îl chinuia
Cu rugăminţi, fără-ncetare,
El a simţit, atunci, o mare
Nelinişte – ca şi un rău
De moarte – în sufletul său.
17 Inima-ndată şi-a deschis,
În faţa ei şi-astfel, a zis:
„Peste-al meu cap, nu a trecut
Briciul, de când am fost născut,
Căci Domnului sunt închinat,
De când în pântec m-a purtat
Măicuţa mea. De-aş fi fost ras,
Fără putere-aş fi rămas.
Atunci, la fel aş fi şi eu,
Ca orişicare om, mereu.”
18 Dalila-ndată a trimis –
La Filisteni – soli, şi a zis:
„Suiţi-vă la casa mea,
Căci ştiu ce taină ascundea
Samson! Azi, mi-a mărturisit
Şi am aflat tot ce-am dorit.”
Mai marii Filistenilor,
Precum şi slujitorii lor,
Veniră-ndată-n graba mare,
Având argint mult, fiecare.
19 Ea, cu Samson, a tot vorbit,
Până când el a adormit
Şezând pe-ai ei genunchi, culcat.
Un om, atuncea, a chemat,
Să-i taie părul. Când l-a ras,
Fără putere a rămas,
Căci în şuviţele acele –
Cari şapte-n număr fost-au ele –
Era toată puterea lui,
Dată din partea Domnului.
20 Dalila a strigat, apoi:
„Vin Filistenii, peste noi!
Scoală-te-ndată, nu mai sta,
Căci iată-i, sunt asupra ta!”
Samson, atuncea, s-a trezit
Din somn şi astfel a vorbit:
„Voi face cum am mai făcut,
Şi-am să mă scutur!” N-a ştiut,
Că Domnul S-a îndepărtat
De el şi singur l-a lăsat.
21 Când Filisteni-au năvălit,
L-au apucat şi l-au trântit,
Iar când a fost întins pe jos,
S-au repezit toţi şi i-au scos,
Îndată, ochii, fără teamă
Şi-apoi, cu lanţuri de aramă,
Strâns, peste braţe, l-au legat.
În urmă, l-au întemniţat,
Şi-n temniţa-n care l-au dus,
Să-nvârtă-o râşniţă, l-au pus.
22 Timpul, încet, a tot trecut,
Şi părul iarăşi i-a crescut.
23 Mai marii Flilistenilor
S-au strâns ca, pentru domnul lor,
Să ţină-o mare sărbătoare
Şi să-i dea jertfe fiecare.
Dagon era numele lui –
Numele dumnezeului
La care ei se închinau.
Toţi Filisteni-l lăudau
Zicând: „Al nostru domn – Dagon –
În mâna noastră, pe Samson –
Vrăjmaşul nostru – l-a lăsat.”
24 Poporu-ntreg a lăudat
Puterea mare-a lui Dagon,
Când l-a văzut, prins, pe Samson:
„Iată-l pe cel ce pustia
Ţara şi care ne-nmulţea
Numărul morţilor! Acum,
Nare putere, nicidecum,
Căci domnul nostru ne-a scăpat
De el, şi-n mâini ni l-a lăsat.
Domnul Dagon ne-a izbăvit,
De cel care ne-a prigonit.”
25 În marea bucurie-a lor,
Gloatele-au zis, mai marilor:
„Chemaţi-l pe Samson apoi,
Ca să ne desfătăm şi noi!”
Samson a fost atunci luat
Din temniţă. El a jucat
În faţa-ntregului popor,
Spre desfătarea tuturor.
Când a sfârşit, în lanţuri dus,
Între doi stâlpi, el a fost pus.
26 Samson îi zise omului
Care ţinea de lanţul lui:
„Mă lasă să mă sprijinesc,
De stâlpi, ca să mă odihnesc.”
27 Casa în cari erau aflaţi,
Fusese plină de bărbaţi
Şi de femei. Acel popor,
Cu capii Filistenilor,
În acea casă s-a aflat.
Mulţimile cari s-au urcat,
Pe-acoperiş, şi au privit
Felul în care-a dănţuit
Samson, cam la trei mii erau
Şi bucuroşi, toţi se vădeau.
28 Samson, atuncea, a strigat
La Domnul şi-astfel s-a rugat:
„O Doamne, Dumnezeul meu!
Adu-Ţi aminte – Te rog eu –
De mine, şi mă întăreşte!
Putere, Doamne-mi dăruieşte
Acum, să pot fi în măsură
Ca numai cu o lovitură,
Să mă răzbun pe-acest popor,
Pentru lumina ochilor
Pe care mi-au răpit-o ei!
Răzbună Doamne, ochii mei!
29 Samson a-mbrăţişat apoi,
Stâlpii din mijloc, chiar cei doi
Între cari fost-a aşezat.
Unul la dreapta s-a aflat,
Iar altu-n stânga se găsea.
Acoperişul tot şedea
Pe cei doi stâlpi ce-l susţineau
Şi-n centrul casei se aflau.
30 „Vreau, împreună, ca să mor,
Cu neamul Filistenilor!”–
A zis Samson şi s-a-ncordat,
Până când stâlpi-a răsturnat.
Acoperişul a căzut,
Iar casa, ţăndări, s-a făcut.
Cei care-atuncea au pierit,
Când şi Samson s-a prăpădit,
Mai mulţi au fost – precum s-a zis –
Decât toţi cei ce i-a ucis
Pe vremea-n care el trăia
Şi în putere se găsea.
31 Fraţii şi toată casa lui –
Adică cea a tatălui –
S-au pogorât şi l-au luat
Şi-n urmă, ei l-au îngropat
Într-un mormânt ce îl avea
Chiar Manoah, şi se găsea
Pe drumul de la Ţorea, care,
Spre Eştaol, se pierde-n zare.
Peste-al lui Israel popor,
Samson a fost judecător
Şi douăzeci de ani a stat,
În fruntea lui, neîncetat.