19
Pe vremea când nu s-a aflat,
În Israel, vreun împărat,
Trăia un om, de neam Levit.
Omul acel a locuit
În muntele pe care-l ştim
Că este al lui Efraim.
O ţiitoare, el avea;
Din Betleem fusese ea.
Dar ţiitoarea s-a vădit
Necredincioasă, şi-a fugit
În Betleem, la al ei tată.
În Iuda, fost-a aşezată
Cetatea Betleemului.
Acolo, ţiitoarea lui
Un oarecare timp a stat,
Cari patru luni a numărat.
Bărbatul ei s-a dus apoi,
Să o aducă înapoi.
El, doi măgari, a înşeuat,
Şi-a luat sluga şi-a plecat.
Când tatăl fetei l-a zărit,
Cu bucurie l-a primit
Şi-apoi, trei zile l-a ţinut,
De au mâncat şi au băut.
A patra zi, când s-a trezit,
De drum, Levitul s-a gătit,
Dar socrul său a cuvântat:
„Vrei ca să pleci, dar n-ai mâncat.
Puţină pâine, dacă vrei
Ca să prinzi inimă, să iei
‘Nainte de-a pleca la drum.
Rămâi dar, să mănânci acum.”
Apoi, la masă au şezut,
De au mâncat şi au băut.
Socrul a stăruit apoi:
„La noapte, să rămâi la noi
Şi plină, inima să-ţi fie,
În acest fel, de veselie.
Bărbatul însă-ar fi plecat,
Dar socrul l-a înduplecat,
Încât rămase-n casa lui.
La răsăritul soarelui –
A cincea zi – omul, grăbit,
De drum, din nou, s-a pregătit.
Dar socrul său a cuvântat:
„Vrei ca să pleci, dar n-ai mâncat.
Rămâi, te rog, puţin, cu noi,
Ca să prinzi inimă apoi.
E mare zăpuşeală-afară:
Mai stai şi ai să pleci spre seară.”
Apoi, la masă au şezut,
De au mâncat şi au băut.
Levitu-n urmă s-a sculat,
Fiind de sluga lui urmat,
Precum şi de-a sa ţiitroare.
Când a fost gata de plecare,
Socrul său, iar, a stăruit:
„Iată că ziua s-a sfârşit
Şi înserarea-acum se lasă.
Mai stai puţin, la mine-acasă.
La noapte, ai să dormi la noi
Şi vei pleca în zoiri apoi,
Ca plină inima să-ţi fie –
În acest fel – de veselie.”
10 Bărbatul nu s-a învoit
Să mai rămână, şi-a pornit,
Cu toţi ai săi, la drum, de-ndat’.
Afară însă, s-a-nserat,
Iar el era cu ceata lui,
La marginea Iebusului.
Cetatea Iebus – precum ştim –
Se cheamă – azi – Ierusalim.
11 Sluga, atunci, a glăsuit:
„Iată că seara a sosit.
Haidem la Iebusiţi să stăm
Şi printre ei, să înnoptăm.”
12 Stăpânul i-a răspuns apoi:
„N-avem îngăduinţă noi,
Ca să intrăm într-o cetate
Care-i străină. Nu se poate
Să poposim în locu-acel,
Căci noi suntem din Israel.
Mai bine, hai să ne grăbim,
Şi către Ghibea, să pornim.”
13 El i-a mai zis slugii, apoi:
„Spre Ghibea sau spre Rama, noi
Va trebui să ne-ndreptăm,
Ca să putem să înnoptăm.
14 Ei, mai departe-apoi, s-au dus,
Şi-atunci când soarele-a apus,
De Ghibea s-au apropiat,
Cetatea care s-a aflat
În Beniamin. Acolo-au vrut,
15 Ca noaptea să-şi fi petrecut.
Levitu-n Ghibea a intrat
Şi în piaţă-apoi a stat,
Dar nimenea nu s-a găsit
Să le dea loc de găzduit.
Nimeni nu i-a chemat la masă
Şi-apoi, să doarmă, în vreo casă.
16 Tocmai atuncea se-ntorcea
Un om cari, de la câmp, venea.
Din Efraim, omul sosise
Şi pentru-o vreme locuise
La Ghibea, printre cei ce sânt
Pe al lui Beniamin pământ.
17 Pe călător, el l-a văzut
Că în piaţă a şezut
Şi-atuncea s-a apropiat
De el, sfios, şi l-a-ntrebat:
„Spune-mi, te rog, de unde vii
Şi unde mergi?” „De vrei să ştii,
18 Tocmai din Betleem venim
Şi mergem către Efraim” –
Zise Levitul, de îndat’.
„Seara, pe drum, ne-a apucat
Şi văd că nimeni nu ne lasă
Să trecem noaptea, în vreo casă.
Mâine în zori, când ne trezim,
Spre casa Domnului pornim.
19 Nutreţ şi paie-avem cu noi,
Pâine şi vin avem apoi,
Încât cu toţii vom putea –
Femeia, eu şi sluga mea –
Ca să mâncăm împărăteşte.
Iată, nimic nu ne lipseşte.”
20 Omul a zis: „Îmi pare bine
Şi pacea, vreau, a fi cu tine!
Orice nevoie vei avea,
O iau pe cheltuiala mea,
Numai să nu stai în piaţă
Pân’ se va face dimineaţă.”
21 La casa lui, el i-a chemat
Şi să-nnopteze, i-a lăsat.
Nutreţ a dat măgarilor
Şi apă călătorilor,
Ca să se spele pe picioare,
După o zi obositoare.
Apoi, la masă au şezut
Şi au mâncat şi au băut.
22 La masă, erau toţi, când iată,
Casa a fost înconjurată,
De nişte oameni răi, stricaţi –
Fii ai lui Belial chemaţi.
În poarta casei, au bătut
Şi-apoi, îndată, i-au cerut,
Stăpânului: „Ia seama bine!
Scoate-l pe cel ce e cu tine,
În uliţă, să îl luăm,
Cu el, să ne împreunăm!”
23 Stăpânul casei a ieşit,
În uliţă, şi le-a vorbit:
„Vă rog – dragi fraţi – să vă feriţi,
Ca nu cumva să săvârşiţi
Aşa un rău! Vedeţi prea bine,
Că omul a venit la mine.
El, oaspete, are să-mi fie.
Să nu faceţi vreo mişelie!
24 Mă ascultaţi dar: bunăoară,
O fată am, care-i fecioară,
Iar el o ţiitoare are.
Vi le dau vouă, după care
Puteţi ca să le necinstiţi,
Dar nu cumva să făptuiţi
Aşa nelegiuire mare!”
25 Ei nu-i dădură ascultare.
Omul – pe ţiitoarea lui –
A dat-o-atunci, norodului
Care afară s-a aflat.
Tâlharii s-au împreunat,
Cu ea, întreaga noapte-apoi.
26 Femeia s-a întors ‘napoi,
Abia în zori. Ea a venit
Şi-apoi, pe prag, s-a prăbuşit,
În faţa casei unde-aflat
Era, atunci, al ei bărbat.
27 În zori, bărbatul a ieşit
Afară, gata pregătit
Să îşi urmeze a sa cale,
Însă în faţa uşii sale,
Era chiar ţiitoarea lui,
Căzută-n faţa pragului.
Când, la pământ, ea se întinse,
Pragul, în palme, îl cuprinse.
28 Omul i-a zis: „Scoală acum,
Şi haide să pornim, la drum!”
Nimic, femeia nu îi zise,
Pentru că ea, de fapt, murise.
Bărbatul ei a ridicat-o
Şi pe măgar, a aşezat-o.
În urmă, omul a pornit
29 Spre casă, iar când a sosit,
Pe ţiitoare a luat-o
Şi cu cuţitul a tăiat-o
În doisprezece părţi. Astfel,
El a trimis, în Israel –
În fiecare seminţie –
Câte-o bucată, să se ştie
Ce mârşăvie s-a făcut.
30 Aceia care au văzut
Lucrul acest, au zis apoi:
„Nicicând, nu s-a-ntâmplat la noi,
Aşa ceva. N-am auzit –
De când Egiptu-am părăsit –
În Israel ca să mai fie
Aşa o mare mârşăvie!
Cu toţi, aminte, să luaţi
Şi acest fapt să-l cercetaţi.
Să mergem să ne sfătuim
Şi-o judecată să rostim!”