1 Atuncea, toţi fiii pe care
Neamul lui Israel îi are –
De la Beer-Şeba începând
Şi de la Dan, şi ajungând
În ţara Galaadului –
Ieşiră-n faţa Domnului,
La Miţpa, ca să ţină sfat.
2 Mai marii, toţi, s-au adunat –
Căci trebuit-au ca să vie,
Din fiecare seminţie –
La Miţpa-n număr foarte mare.
Fost-au prezenţi la adunare,
Atuncea, patru sute mii
Dintre-ai lui Israel copii,
Cari, sabie, erau în stare,
Să mânuiască fiecare.
3 Fiii lui Beniamin aflară
Că ai lor fraţi ieşiră-afară
Şi că, la Miţpa, au şezut.
Către-al lui Beniamin ţinut,
Israeliţii au trimis,
Îndată, soli care au zis:
„Dorim ca să ne daţi de ştire
Despre acea nelegiuire,
Care, la voi, s-a petrecut
Aşa ceva, cum de-aţi făcut?”
4 Soţul femeii ce-a pierit,
S-a ridicat şi a vorbit:
„Eu şi cu ţiitoarea mea,
Am poposit la Ghibea. Ea
E o cetate însemnată
Ce este-n Beniamin aflată.
Acolo-am vrut să ne oprim
Ca, peste noapte, să dormim.
5 Dar cei din Ghibea s-au sculat
În contră-mi, şi-au înconjurat
Casa în care ne aflam,
În care găzduiţi eram.
Aveau de gând să ne omoare;
Au siluit pe ţiitoare
Până când ea, într-un sfârşit –
Târziu, spre ziuă – a murit.
6 Eu, ţiitoarea, mi-am luat-o
Şi în bucăţi dar, am tăiat-o,
Pe care le-am trimis astfel,
La întreg neamul Israel,
Căci am dorit ca să se ştie
Că s-a făcut o mişelie.
7 Iată-vă, toţi v-aţi adunat
Aicea, şi m-aţi ascultat.
Tot ce s-a petrecut, voi ştiţi.
Vă rog dar, să vă sfătuiţi
Şi să îmi spuneţi mai apoi,
Ce hotărâri, luat-aţi voi.”
8 Întreg poporul s-a sculat,
Ca şi un singur om, de-ndat’,
Şi-a zis: „Nici unul dintre noi
Nu se va-ntoarce înapoi –
La cortul său – să fii pe pace!
9 Iată acuma, ce-i vom face
Cetăţii Ghibea: vom pleca
Şi-n urmă o vom ataca –
Precum la sorţi o să ieşim –
Şi astfel, o s-o pedepsim.
10 Luaţi vor trebui să fie,
Din fiecare seminţie,
Tot zece oameni – dintre noi –
Dintre o sută, iar apoi
Luaţi vor trebui să fie
Tot câte-o sută dintr-o mie,
Şi-o mie-apoi din zece mii,
Dintre ai lui Israel fii.
Ei trebuie ca să se ducă,
Să caute şi să aducă
Merinde pentru-al nost’ popor.
În urmă, la-ntoarcerea lor,
La Ghibea o să mergem noi –
În Beniamin – să-i dăm apoi,
Pedeapsa cea mai potrivită
Cu mişelia săvârşită.”
11 Bărbaţii toţi, din Israel,
Unitu-s-au în acest fel,
Contra cetăţii Ghibea. Ei,
12 Către toţi oamenii acei
Din Beniamin, soli au trimis,
Prin cari, în acest fel, au zis:
„Ce e cu mişelia care
S-a săvârşit printre voi, oare?
13 Acum, pe oamenii stricaţi,
Degrabă voi să îi luaţi,
Să-i scoateţi din cetate-afară,
Pentru că trebuie să piară!
Vom curăţa, în acest fel,
Răul aflat în Israel!”
Dar oamenii acei pe care
Neamul lui Beniamin îi are,
N-au vrut s-asculte-n nici un fel,
De fraţii lor, din Israel.
14 Toţi Beniamiţii au venit
La Ghibea, şi s-au pregătit
Ca să se lupte cu-ai lor fraţi
Cari sunt, în Israel, aflaţi.
15 La douăzeci şi şase mii
Sunt ai lui Beniamin copii,
Care, la Ghibea, au venit,
Fără să fie socotit
În rândul lor, bărbaţii care,
Locuitori, cetatea-i are.
Cei care-n Ghibea locuiau –
Şi buni de luptă se vădeau –
Sunt şapte sute. Printre ei –
16 Printre toţi oamenii acei
Care la Ghibea au venit –
Tot şapte sute s-au găsit,
Care nu-şi foloseau apoi,
Mâna lor dreaptă, la război.
Cu praştia, ei aruncau
O piatră, încât reuşeau,
Un fir de păr, să îl ochească
Şi fără greş să-l nimerească.
17 S-au numărat bărbaţii care
Neamul Israelit îi are –
Fără să fie socotiţi
Cei care fost-au Beniamiţi –
Şi patru sute mii, apoi,
S-au găsit buni pentru război,
În tot poporul Israel.
18 Au mers, în urmă, la Betel,
Şi-n faţa Domnului au stat –
Acolo – şi L-au întrebat:
„Cine să plece, dintre noi,
Ca să înceapă ăst război,
Cu Beniamin?” Domnul a spus:
„Iată că Iuda va fi pus
Să meargă, primul, dintre voi,
Ca să pornească ăst război.”
19 Israeliţii s-au sculat
Şi, către Ghibea, au plecat.
20 În linie s-au pus apoi,
Gata a fi, pentru război,
Cu cei ce-n Ghibea s-au găsit.
21 Dar Beniamiţii au ieşit
Din Ghibea şi i-au atacat.
Jos, la pământ, ei au culcat –
Dintre ai lui Israel fii –
Cam douăzeci şi două mii.
22 Fiii lui Israel, apoi,
S-au pregătit iar, de război.
Cu toţii s-au îmbărbătat
Şi-n linie s-au aşezat,
Să-nceapă altă bătălie,
Când zorile aveau să vie.
23 În faţa Domnului au stat
Şi-au plâns, până s-a înserat.
Apoi, cu Domnul au vorbit
Şi-L întrebară, la sfârşit:
„Mai trebuie să ducem noi,
Cu Beniamin, acest război?”
Domnul a zis, poporului:
„Suiţi-vă-mpotriva lui.”
24 Israeliţii au plecat
Şi-a doua zi iar s-au luptat,
Cu Beniamiţii, negreşit.
25 Aceştia-n faţă le-au ieşit,
Din Ghibea, şi i-au atacat.
Jos, la pământ, ei au culcat,
Atuncea, optsprezece mii
Dintre-ai lui Israel copii.
26 Apoi, întregul Israel
A mers, la Domnul, la Betel.
Au plâns acolo, au postit,
Şi-arderi de tot I-au dăruit –
De mulţumire – Domnului.
27 Chivotul legământului,
În locu-acela, se găsea.
În faţa Domnului şedea
28 Fineas, fiul lui Eleazar
Şi-al lui Aron. Atuncea dar,
În faţa Domnului a stat
Poporul şi L-a întrebat:
„Să ne mai ducem la război,
Sau să ne-ntoarcem înapoi?”
Domnul a zis: „Când zorii vin,
Să-l atacaţi pe Beniamin,
Pentru că iată, mâine, vreau,
În mâna voastră, să îl dau.”
29 Israeliţii au plecat
Şi-apoi pândari au aşezat,
În jurul Ghibei, de îndată.
30 A treia zi, încă o dată,
Pe Beniamin l-au atacat.
În linie s-au aşezat,
Fiind – de luptă – pregătiţi.
31 Atunci, ceata de Beniamiţi,
Spre Israel, s-a repezit,
Însă poporul a fugit,
Şi-n felu-acesta – pas cu pas –
Tot mai departe i-au atras
De porţile cetăţii lor.
Din al lui Israel popor,
Aproape treizeci de bărbaţi
Căzură-atuncea seceraţi
De sabia lui Beniamin,
Pe drumurile care vin
De către Ghibea şi Betel.
32 Atunci când, după Israel,
Fiii lui Beniamin fugeau,
În felu-acesta îşi ziceau:
„Să-i prindem, să se-nveţe minte,
Să-i batem iar, ca mai ‘nainte!”
Israeliţii se-ndemnau
Unii pe alţii, când fugeau:
„Spre drumul mare, să-ncercăm
Să-i tragem, să-i îndepărtăm
De-a lor cetate-n acest fel!”
33 Oştirile lui Israel,
Locul, atunci, şi-au părăsit
Şi-n linie s-au rânduit –
În urmă – lângă Bal-Tamar,
Gata să-nceapă lupta, iar.
Pândarii care s-au găsit
La Marea-Ghibea, au ieşit
De prin ascunzătoarea lor
Şi spre a Beniamiţilor
Cetate, ei au năvălit.
34 În faţa Ghibei au venit
Atuncea, cam vreo zece mii
Dintre-ai lui Israel copii.
Aprigă, lupta s-a vădit,
Dar nimenea n-a bănuit
Ce mare va avea să fie
Prăpădul ce urma să vie,
Pe Beniamiţi să îi lovească,
Gata fiind să-i nimicească.
35 Pe Beniamin, în acest fel,
În mâinile lui Israel,
Domnul l-a dat. Din ai săi fii,
La douăzeci şi cinci de mii
Şi-o sută, fost-a socotit
Numărul celor ce-au pierit.
36 Fiii lui Beniamin credeau
Cum că, din nou, înfrânţi erau
Israeliţii – negreşit –
Căci i-au văzut cum au fugit,
Din faţa lor. Nu bănuiau
Că, loc, prin fuga lor, făceau
Celor care la pândă-au stat.
37 Pândari-atunci s-au aruncat
Peste cetatea Ghibea. Ei,
Prin ascuţişul sabiei,
Trecură toată-a ei suflare,
Fără s-arate vreo cruţare.
38 Israeliţi-au stabilit
Un semn, cu cei care-au pândit.
Pândarii, dacă reuşeau
Să ia cetatea, trebuiau
Semn ca să dea, printr-un fum gros.
Israeliţii, ne-ndoios –
Ce s-a-ntâmplat – ar fi văzut,
Ştiind apoi ce-au de făcut.
39 Treizeci de oameni, a ucis
Ceata lui Beniamin şi-a zis:
„Iată-i, din nou, au fost bătuţi
Şi de ruşine-au fost făcuţi!”
40 Israeliţii s-u oprit
Din fuga lor, căci au zărit
Fumul cel gros – semnul ales –
Şi-atuncea ei au înţeles
Că Ghibea este-n mâna lor,
Adică a pândarilor.
În luptă, ei s-au repezit,
Iar Beniamiţii au privit –
Plini de mirare – înapoi,
Şi astfel au văzut apoi,
Flăcări şi fum – amestecate –
Urcând spre ceruri, din cetate.
41 Israeliţii s-au oprit
Şi s-au întors. Când i-au zărit,
Toţi Beniamiţii s-au speriat
Căci înţeleseră de-ndat’
Că un prăpăd, nespus de mare,
Îi va lovi pe fiecare.
42 Atunci, fugit-a ceata lor,
De al lui Israel popor,
Către pustiu, căci se gândeau
Că în pustie doar, puteau
Să scape de urmăritori.
Dar oastea de năvălitori,
Pe a lor urmă, s-a luat
Şi la pământ, jos, i-au culcat,
I-au alergat şi-au fost împinşi
Până au fost, la mijloc, prinşi.
43 Toţi Beniamiţi-au fost goniţi,
Bătuţi – în urmă – şi zdrobiţi,
Când încercau să îşi găsească
Un loc, unde să se-odihnească.
Bătuţi au fost, pe drumul care
Cetatea Ghibea-n faţă-l are
Şi merge către răsărit.
44 Numărul celor ce-au pierit
A fost de optsprezece mii
Dintre-ai lui Beniamin copii.
45 Din cei cari mers-au în pustie,
Ucişi ajuns-au ca să fie –
La stânca lui Rimon – cinci mii;
Au mai ucis alţi două mii,
La Ghideom, unde-au fugit
Atuncea când i-au urmărit.
46 Iată întreg numărul lor –
Adică cel al morţilor:
Sunt douăzeci şi cinci de mii
Dintre-ai lui Beniamin copii,
Şi toţi erau dintre cei care,
Să poarte arme, sunt în stare.
47 Dintre acei care fugiră
Către pustiu, uni-şi găsiră
Un adăpost unde-au scăpat
Şi – patru luni – ascunşi, au stat.
Cam şapte sute de bărbaţi
Ajuns-au – în pustiu – scăpaţi,
Iar locul lor, de adăpost,
Chiar stânca lui Rimon a fost.
48 Israeliţii, înapoi,
Se-ntoarseră, trecând apoi,
Prin ascuţişul sabiei –
În Ghibea – tot poporul ei
De Beniamiţi, ne-ntârziat.
Nici dobitoace n-au cruţat.
Foc au mai pus, cetăţilor
Din Beniamin – în calea lor –
Şi n-au cruţat pe nimenea
Care din Beniamin venea.