1 Bărbaţii toţi, din Israel,
La Miţpa, au jurat, astfel:
„Iată că nimeni dintre noi,
Nu îşi va da fata apoi,
După bărbaţii care vin
Din ramura lui Beniamin.”
2 Apoi, întregul Israel
S-a adunat iar, la Betel.
Au stat în faţa Domnului,
Plângând cu toţi, ‘naintea Lui,
Până când seara s-a lăsat.
3 În urmă, ei L-au întrebat
Pe Domnul: „Cum de s-a putut,
Acuma, de s-a petrecut
Aşa un lucru-n Israel,
Ca să lipsească – în ăst fel –
O seminţie, dintre noi?”
4 Poporul s-a sculat apoi,
În zorii zilei, şi-a zidit
Altar, pe care a jertfit
Arderi de tot, având menire
De jertfe pentru mulţumire –
Aduse-n faţa Domnului –
Arse de para focului.
5 Israeliţi-au zis apoi:
„Cine sunt cei cari – dintre noi –
Nu s-au suit la adunare,
Atunci când mers-am fiecare,
Să stăm în faţa Domnului,
Pentru a cere sfatul Lui?”
De-aceea ei au întrebat,
Pentru că toţi s-au fost legat,
Cu jurământ, contra oricui
N-ar merge-n faţa Domnului,
La Miţpa. Ei, când au jurat,
În acest fel, au cuvântat:
„Cu moartea, fi-va pedepsit,
Cel ce, la Miţpa, n-a venit!”
6 De Beniamin – fratele lor –
Apoi, Israeliţilor,
Rău le-a părut şi au vorbit:
„Iată că azi am nimicit
O seminţie, bunăoară,
Care din Beniamin pogoară.
7 Acuma, după toate-aceste,
Cum facem rost dar, de neveste,
Pentru cei care au scăpat
Cu viaţă, căci noi am jurat
Precum că nimeni, dintre noi,
Nu-şi va mai da fetele-apoi,
După bărbaţii care vin
Din ramura lui Beniamin?”
8 După ce mult timp s-au gândit,
S-au întrebat, într-un sfârşit:
„E cineva, aicea, care
Să nu fi fost la Miţpa, oare,
Să stea în faţa Domnului?”
Din ţara Galaadului –
Din Iabes – nimeni nu venise
Când Israelul se-ntâlnise
La Miţpa, într-o adunare.
9 Făcut-au şi o numărare
A celor ce s-au adunat
Acolo, şi au observat
Căci cei din Iabesul pe care
Ţinutul Galaad îl are,
În tabără nu s-au suit
Când tot poporul a venit
Să stea în faţa Domnului,
La Miţpa-n adunarea Lui.
10 Atunci, douăsprezece mii –
Din ai lui Israel copii –
Au fost trimişi, în contra lor,
Să nimicească-al lor popor.
Iată porunca ce-au primit,
Când către Iabes au pornit:
„Prin ascuţişul sabiei,
Treceţi bărbaţi, copii, femei!
11 Bărbaţii, să-i ucideţi voi!
Veţi omorî femei apoi,
Dar numai pe acelea care
Ştiu ce înseamnă-mpreunare
Cu un bărbat. Acum, porniţi
Şi-ntocmai să îndepliniţi
Poruncile ce vi s-au dat!”
12 Ei, către Iabes, au plecat –
În Galaad – şi au găsit
Fete care s-au dovedit
Fecioare. Fetele-acele,
La patru sute, fost-au ele.
În urmă, ele-au fost luate,
Fiind la Silo-apoi mutate,
În ţara Canaanului,
În tabăra poporului.
13 Israeliţi-au repezit –
În Beniamin – soli, şi-au vestit
Precum că pace-au încheiat,
Căci Beniamiţii s-au aflat
La stânca lui Rimon. Apoi,
14 Să se întoarcă înapoi,
Au fost lăsaţi fiii pe care
Neamul lui Beniamin îi are.
Fetele care-au fost luate
Din Galaad, lor, le-au fost date.
Dar fetele ce le aveau,
Puţine-n număr se vădeau.
15 Poporului i-a părut rău,
De Beniamin, fratele său –
În clipa-n care a văzut
Că o spărtură a făcut
Domnul, în neamul cel pe care,
În lume, Israel îl are.
16 Cei mai bătrâni au zis apoi:
„Cum să găsim – acuma – noi,
Neveste pentru-aceşti bărbaţi,
Cari sunt din Beniamin scăpaţi?
Căci pe femeile pe care
Neamul lui Beniamin le are –
În luptele care s-au dat –
Noi le-am ucis, nu le-am cruţat.”
17 Apoi au spus: „Cei care vin
Din ramura lui Beniamin,
Să îşi păstreze moştenirea,
Să nu se-ajungă la pieirea
Acestei seminţii pe care,
Neamul lui Israel o are.
18 Dintre-ale noastre fete, noi
Nu vom putea lua apoi,
Ca să le dăm, soţii să fie
În Beniamin. Bine se ştie,
Că Israelul a jurat,
Zicând: „Să fie blestemat
Acela care o să vrea,
Pe fiica lui, ca să o dea –
Nevastă – pentr-un Beniamit!”
19 Au mai stat mult de s-au gândit,
Şi-au cuvântat, în urmă: „Iată,
În fiecare an, o dată,
Este o mare sărbătoare
În cinstea Domnului. Ea are,
Numai la Silo, să se ţină
Şi multă lume o să vină.
La miazănoapte de Betel
Se află Silo. Locu-acel
E aşezat spre răsărit,
Faţă de drumul ce-a suit
De la Betel şi s-a-ndreptat
Către Sihem. El e aflat
La miazăzi de-acel ţinut,
Cari drept Lebona-i cunoscut.”
20 Apoi, fiilor cei pe care
Neamul lui Beniamin îi are,
Le-au poruncit: „Veţi merge voi,
Ca să pândiţi, în vii, apoi.
21 Fete, din Silo, au să vie,
Cari au să joace, pe câmpie,
Voi veţi ieşi – atunci – din vii,
Să vă luaţi – astfel – soţii.
Cu ele, să vă însuraţi
Şi-n Beniamin, apoi, să staţi.
22 Dacă părinţii fetelor,
Sau – de asemeni – fraţii lor
Au să se plângă mai apoi,
Atuncea le vom spune noi:
„Pe fete, vă rugăm – dragi fraţi –
Acum, nouă să ni le daţi,
Pentru că nimeni dintre noi –
Câte-o nevastă – în război,
Nu şi-a luat. Nu voi le-aţi dat
La Beniamiţi, deci, vinovat,
Nu poate, nimeni dintre voi,
Să fie dovedit apoi.”
23 Fiii lui Beniamin – atunci –
Au împlinit aste porunci.
Neveste-ndată şi-au luat –
Din fetele care-au jucat –
Pe care le-au răpit apoi
Şi fiecare, înapoi –
În ţara lui – s-a-ntors grăbit,
În moştenirea ce-a primit.
Din nou, cetăţi, şi-au ridicat
Şi-n ele-apoi, s-au aşezat.
24 Când toate-acestea s-au sfârşit,
Israeliţii s-au grăbit
Să plece-n moştenirea lor,
La casele părinţilor
Şi la familiile care
Îi aştepta pe fiecare.
25 În acel timp, nu s-a aflat –
În Israel – vreun împărat,
Şi fiecare-atunci făcea
Numai ceea ce îi plăcea.