1 Îngerul Domnului S-a dus,
Pân’ la Ghilgal, şi-astfel a spus,
Când, la Bochim, a poposit:
„Eu, din Egipt, v-am izbăvit,
Căci din robia cea amară
V-am scos, ca să vă dau o ţară,
Aşa cum am făgăduit
În vremea-n care am vorbit
Cu-ai voşti’ părinţi. Atuncea, Eu
Am zis că „legământul Meu,
Nu am să-l rup, nicicând, cu voi”.
2 Am spus, de-asemenea apoi,
„Să nu-ncheiaţi vreun legământ,
Cu cei care, în ţară, sânt,
Ci toate ale lor altare
Să le surpaţi, fără-ncetare”.
Voi, însă, seama, n-aţi ţinut,
De vorba Mea. De ce-aţi făcut
Altfel decât cerut-am Eu?
3 Am zis atunci: „De-acum, mereu,
În ale voastre coaste stau,
Iar dumnezeii ce îi au,
Vor fi, drept curse, pentru voi,
Căci nu-am săi izgonesc apoi,
Din faţa voastră, niciodată,
Că aţi călcat porunca dată.”
4 Îngerul Domnului a spus
Aceste vorbe şi S-a dus,
Lăsând ochii poporului,
Înlăcrimaţi, în urma Lui.
Israelul s-a tânguit
5 Amar, iar locul l-au numit
Bochim (cuvânt care, fireşte,
Prin „Cei ce plâng” se tălmăceşte.
Acolo, Domnului de Sus,
Jertfe, poporul I-a adus.
6 Când Iosua a ‘liberat
Poporul, toţi s-au înturnat
În partea lor de moştenire,
Ca să o ia în stăpânire.
7 Cât Iosua a vieţuit,
Întreg poporul I-a slujit
Lui Dumnezeu, fără-ncetare.
De-asemenea, şi-n vremea-n care
Bătrânii ce l-au însoţit
Pe Iosua, au mai trăit,
Căci au văzut, de la-nceput,
Ce lucruri mari, Domnu-a făcut
Pentru poporul Israel.
Poporul I-a slujit astfel,
O vreme, Domnului, smerit,
Chiar dacă Iosua-a pierit.
8 Atunci când Iosua se duse,
O sută zece ani făcuse.
El era robul Domnului,
Iar Nun fusese tatăl lui.
9 El fost-a-n urmă îngropat
Pe un pământ ce i s-a dat
Atunci când ţara s-a-mpărţit,
Într-un ţinut ce s-a numit
Timnat-Heres şi îl găsim
În muntele lui Efraim.
Locul în cari l-au îngropat,
La miază noapte e aflat,
De un alt munte din ţinut,
Care, drept Gaş, e cunoscut.
10 Oamenii ce l-au însoţit
Pe Iosua – într-un sfârşit –
S-au stins, de-a lungul anilor,
Mergând lângă părinţii lor.
În locul lor, s-au ridicat
Alţii, dar cei care-au urmat,
Pe Domnul, nu L-au cunoscut.
Oameni-aceia n-au ştiut
Ceea ce-nfăptuise El,
Pentru întregul Israel.
11 Astfel, poporul a făcut,
Lucruri care nu I-au plăcut
Lui Dumnezeu, şi a slujit
Doar Baalilor. L-a părăsit
12 Pe-adevăratul Dumnezeu,
La care au slujit, mereu,
Părinţii lor – pe-Acela care
L-a scos, cu braţul Său cel tare,
Din a Egiptului robie,
Ca un popor liber să fie –
Şi a urmat alţi dumnezei
Slujiţi de oamenii acei
Care în ţară locuiau,
Sau care împrejur erau.
La ei, s-a dus de s-a-nchinat
Israelul şi-a mâniat
Pe Dumnezeu, necontenit,
Prin ‘ceea ce a săvârşit.
13 De al său Domn, el a uitat
Şi a ajuns de s-a-nchinat
Lui Baal şi Astarteelor.
14 Atuncea, pe al Său popor,
Domnul Se-aprinse de mânie,
Lăsând ca peste el să vie
Un val de prădători, de-ndat’.
Poporu-ntreg a fost prădat
Şi-apoi vândut duşmanilor
Care-l înconjurase. Lor,
Israelul n-a mai putut
Ca piept să le mai fi ţinut,
15 Căci mâna Domnului, mereu,
Asupra lui, apăsa greu.
Domnul era-mpotriva lor
Şi-l apăsa pe-al Său popor,
Aşa precum i-a înştiinţat –
Şi după cum El a jurat –
Pân’ au ajuns în strâmtorare.
16 Domnul, în îndurarea-I mare,
Judecători, a aşezat,
Peste poporul apăsat,
Ca prin aceşti judecători –
De valul de jefuitori –
Să-l izbăvească, negreşit.
17 Dar oamenii nu au voit
S-asculte de judecători.
S-au arătat nepăsători
Şi au urmat alţi dumnezei,
Slujindu-i şi curvind cu ei.
Au părăsit calea pe care
Umblat-au, fără încetare,
Ai lor părinţi şi au călcat
Poruncile care le-a dat
Adevăratul Dumnezeu.
18 Domnul îl însoţea, mereu,
Pe cel pe cari, peste popor,
Îl ridica judecător
Şi izbăvire îi dădea,
Atâta timp cât el trăia,
Pentru că-n mila Sa cea mare
Văzuse bine cât de tare
Erau ai Săi de chinuiţi
Şi cât de greu erau loviţi.
19 Dar când murea judecătorul,
Îndată, se strica poporul,
Căci oamenii se dovedeau
A fi mai răi decât erau
Părinţii lor, iar a lor fire
A stăruit în împietrire
Şi în purtări ce, rele, sânt.
20 Văzând acestea, Domnul Sfânt,
S-a mâniat pe Israel
Şi a vorbit, în acest fel:
„Pentru că nu M-a ascultat
Neamul acesta, şi-a călcat
Ceea ce Eu am poruncit
Că trebuie a fi păzit –
Adică legământul Meu,
Pe care-l încheiasem Eu
Cu-ai lor părinţi – îl pedepsesc
21 Şi nu am să mai izgonesc,
Din faţă-i, nici un neam pe care
Lăsatu-l-a între hotare,
Iosua-atunci când a pierit.
22 Astfel, prin ele, negreşit,
Am să îl pun, fără-ncetare,
Pe Israel, la încercare,
Căci vreau să ştiu dacă urmează –
Sau dacă se îndepărtează –
De calea Mea. Voi şti astfel,
Dacă se va purta la fel,
Precum părinţii s-au purtat
Când, calea Mea, au căutat.”
23 Popoarele care-au fost date,
Lui Iosua, au fost lăsate,
De Domnu-n pace, negreşit,
Pentru că El nu S-a grăbit,
De-atunci, ca să le izgonească,
Ci le-a lăsat să locuiască
Acolo unde se aflau
Şi pe pământul ce-l aveau.