1 Iată ce neamuri a lăsat
Domnul, pentru a fi-ncercat
Poporul care nu ştiuse
Ce lupte grele au fost duse
Atuncea când s-a cucerit
2 Canaanul. Domnul a voit
Ca vârstele de oameni care
S-au ridicat fără-ncetare
În Israel, să ştie-apoi,
Ceea ce-nseamnă un război.
3 Iată ce neamuri se găseau
În ţară: Filisteni erau,
Apoi Heviţi şi Canaaniţi,
Şi mai erau şi Sidoniţi.
Neamul de Filisteni avuse
Cinci domnitori care-l conduse.
Heviţii toţi au locuit
În muntele, Liban, numit.
Hotarul lor se întindea
Din Bal-Harmon şi ajungea
Pân’ la intrarea locului
Cari este al Hamatului.
4 De-aceste neamuri, S-a slujit
Domnul atunci, căci a voit
Ca să îl pună la-ncercare,
Pe Israel, fără-ncetare,
Prin ele, pentru a vedea
Dacă poporul va ţinea
Poruncile care-au fost date
Prin Moise-n vremuri depărtate,
De către El, părinţilor
Ce i-a avut acest popor.
5 De-atunci, fiii lui Israel
Au locuit, în acest fel,
În mijlocul Hetiţilor,
Precum şi-al Canaaniţilor,
Al neamurilor de Heviţi,
De Amoriţi şi Fereziţi,
Şi printre oamenii pe care
Neamul de Iebusiţi îi are.
6 Israeliţii şi-au luat,
Fete cu cari s-au însurat,
Din fiicele neamurilor
Care erau în jurul lor,
Iar pentru-ai neamurilor fii
Şi-au dat fetele de soţii,
Şi-n felu-acesta au sfârşit
Ca domni străini să fi slujit.
7 Israeliţii au făcut
Lucruri care nu I-au plăcut
Lui Dumnezeu. Ei L-au uitat
Pe Domnul cel adevărat,
Slujind, în ăst fel, Baalilor
Şi tuturor idolilor.
8 Domnul, atunci când i-a văzut,
S-a mâniat şi i-a vândut
La cel care împărăţea
Peste Mesopotamia.
Cuşan-Rişataim e-acel
Stăpânitor; în acest fel,
Israeliţi-au fost lăsaţi,
Opt ani de zile încheiaţi,
Supuşi acelui împărat.
9 Israeliţii au strigat
Atunci, la Dumnezeu, iar El
L-a ridicat pe Otniel
Care, apoi, i-a izbăvit
De cei care i-au asuprit.
El, pe Chenaz, îl avea tată,
Frate fiindu-i – totodată –
Celui care-i Caleb numit.
10 De Duhul Domnului umbrit,
Mereu fusese Otniel
Şi a ajuns în Israel,
Să fie pus judecător.
El a condus al său popor,
În luptele ce s-au purtat
Cu acel mare împărat
Care, atunci, împărăţea
Peste Mesopotamia
Şi cari era – după cum ştim –
Chemat Cuşan-Rişeataim.
Poporul l-a învins pe-acel
Stăpânitor, sub Otniel.
11 Ţara a căpătat odihnă
Şi patruzeci de ani de tihnă,
Avut-au ai lui Israel
Copii, până când Otniel,
Însărcinarea, şi-a-mplinit
Şi-apoi, din lume, a pierit.
12 Israeliţii au făcut,
Din nou, lucruri ce n-au plăcut,
Lui Dumnezeu. S-a supărat
Domnul, atunci, şi-a-ntărâtat,
Contra Israeliţilor,
Pe cel ce fost-a domnitor
Peste-al Moabului ţinut.
Numele care l-a avut
Ăst împărat, era Eglon.
13 I-a strâns pe fiii lui Amon
Şi-ntregul neam Amelecit,
Iar după-aceea a pornit
Război, contra lui Israel.
L-a biruit, şi-n acest fel,
În urma luptelor purtate,
Pe a Finicilor cetate,
A pus, atuncea, stăpânire,
14 Iar Israelul – avem ştire –
Că ani optzeci a trebuit,
Supus să-i fie, negreşit.
15 Israeliţii au strigat,
La Dumnezeu, neîncetat,
Iar El, atunci, peste popor,
A ridicat izbăvitor,
Pe un bărbat ce s-a numit
Ehud, şi care a ieşit
Din Beniamin. Acesta, iată,
Pe Ghera, l-a avut drept tată.
Ehud acesta se vădea
Că, dreapta, nu şi-o folosea.
Atunci, fiii lui Israel
Au vrut ca lui Eglon, prin el,
Un dar, să-i facă, negreşit.
16 Ehud, apoi, şi-a făurit,
O sabie deosebită,
Pe două laturi ascuţită,
Lungă de-un cot doar, bunăoară
Bună de pus, la subsuoară.
Sub straie, sabia, şi-a pus –
În partea dreaptă – şi s-a dus
Pân’ la Eglon, cel ce-mpărat
Era-n Moab încoronat.
17 Darul ce fost-a pregătit,
El, lui Eglon, l-a dăruit.
Eglon fusese un om care
Se îngrăşase foarte tare.
18 După ce darul a fost dat,
Ehud, de-ndată, i-a lăsat
Pe cei care l-au însoţit,
Ca să se ducă, negreşit,
La casa lor, iar el, apoi,
19 S-a întors, singur, înapoi,
Din pietrăriile aflate
Lângă Ghilgal şi, în cetate,
În mare taină, a intrat,
Mergând în faţă la-mpărat.
Când a ajuns în faţa lui,
Îi spuse împăratului:
„Prea luminate, plecăciune!
În taină, am ceva, a-ţi spune.”
Atuncea, marele-mpărat,
„Faceţi tăcere!” a strigat.
Curtenii săi ieşiră-afară,
20 Iar în odaia cea de vară,
Numai Ehud s-a mai aflat
Şi împăratul, aşezat
Pe al său jilţ. Ehud s-a dus,
În faţa lui Eglon, şi-a spus:
„Am un cuvânt a-ţi spune eu,
Ce este de la Dumnezeu.”
21 Eglon, din jilţ, s-a ridicat
Şi-atunci, Ehud şi-a strecurat
Stânga, sub strai, unde-şi avea,
Prinsă, în dreapta, sabia.
Fulgerător, a apucat-o
Şi-n pântece, i-a împlântat-o,
Cu sete, încât al ei fier
Ajunse până la mâner,
Să îl străpungă pe-mpărat.
22 Chiar şi mânerul a intrat
În pântecu-mpăratului,
Încât, în jurul fierului,
S-a strâns grăsimea mai apoi,
Şi n-a putut ca, înapoi,
S-o scoată iar, ci a lăsat-o
Aşa precum a împlântat-o.
23 Ehud, prin tindă, a plecat
Şi cu zăvorul a-ncuiat
Odaia împăratului.
24 Slujbaşi-apoi, în urma lui,
La împăratul s-au suit,
Însă atunci când au găsit,
Odaia, cu zvorul tras,
Au zis cu toţii, într-un glas:
„Iată, Eglon şi-a învelit
Picioarele şi negreşit,
E în odaia cea de vară.
Haidem să-l aşteptăm afară.”
25 În aşteptare ei au stat,
Un timp destul de-ndelungat,
Şi-abia într-un târziu s-au dus
Să vadă ce mai e, pe sus.
Când au găsit tot încuiată
Odaia, au luat, îndată,
Cheia şi-n grabă-au descuiat,
Găsindu-l, mort, pe împărat.
26 Dar până când au priceput
Tot ceea ce s-a petrecut,
Ehud să fugă-a izbutit
Şi a ajuns, nestingherit,
La pietrării, unde-a scăpat,
Căci spre Seira, s-a-ndreptat.
27 În muntele ce-a fost sortit
Lui Efraim, el s-a suit
Şi-apoi, din trâmbiţă-a sunat.
Israelul s-a adunat,
Iar el s-a pus conducător,
Peste acel întreg popor.
Israeliţii l-au urmat,
Şi-atunci Ehud a cuvântat:
28 „Urmaţi-mă, căci – negreşit –
Iată că vremea a sosit,
În care, Dumnezeu ne-a dat,
Pe Moabiţi şi i-a lăsat
În mâna noastră!” Ei s-au dus
Şi stăpânire-atunci au pus,
Pe toate vadurile care
Apa Iordanului le are
În ţarina Moabului.
În felu-acesta, nimănui
Nu-i mai fusese-ngăduit,
Să treacă râul. Au lovit
29 Cu sabia, vreo zece mii
Din ai Moabului copii,
Şi i-au ucis. Deşi erau
Voinici şi toţi se arătau
Viteji, în lupta ce s-a dat
Nimeni, din ei, nu a scăpat.
30 În ziua ‘ceea, negreşit,
Moabul tot a fost smerit,
Sub mâinile lui Israel,
Iar ţara a primit, astfel,
O bine meritată tihnă,
Având, optzeci de ani, odihnă.
31 Ehud, apoi – într-un sfârşit –
Din astă lume, a pierit.
Şamgar, pe urme, i-a călcat.
El era fiul lui Anat.
De un otig s-a folosit –
De plug – cu care i-a lovit
Pe Filisteni, când i-a bătut
Şi şase sute au căzut
Ucişi de mâna lui. Astfel,
Şamgar a fost, în Israel,
Ştiut drept un izbăvitor,
Pentru smeritul său popor.