1 Debora şi Barac – cel care,
Pe-Abinoam, tată, îl are –
În ziua ‘ceea, au cântat,
Cântecu-acesta, minunat:
2 „Iată că timpul s-amplinit
Şi după câte-am suferit,
Acuma ni s-au ridicat
Oameni viteji, care au stat,
Drept căpetenii în popor,
Iar sub ocârmuirea lor,
Israelul s-a dovedit
A fi, de luptă, pregătit.
Pe Domnul, binecuvântaţi!
3 Voi – domnitori şi împăraţi –
Aminte să luaţi, mereu!
Am să Îi cânt lui Dumnezeu,
Din alăută, ne-ncetat!
4 Doamne, atunci când am plecat
Din muntele Seirului,
Din ţarina Edomului,
Pământul s-a cutremurat,
Iar cerurile-au picurat
Ploaie, de vânt învolburată.
5 Munţii şi-au clătinat, de-ndată,
Crestele-n faţa Domnului.
Sinaiul – înaintea Lui –
Din temelie s-a mişcat
Şi piscul şi l-a clătinat,
Căci unul singur este Cel
Cari Domn îi e, lui Israel.”
6 „Pe vremea lui Şamgar – cel care,
Drept tată, pe Anat, îl are –
Şi-asemenea în timpu-acel
În care a trăit Iael,
Căile fost-au părăsite.
Pe drumuri strâmbe, ocolite,
Toţi călătorii apucau.
7 Mai marii, din popor, erau
Fără putere, tot mereu.
Atunci însă, venit-am eu –
Debora – şi, de bună seamă,
M-am ridicat, ca şi o mamă,
Pentru întregul Israel.
8 Alţi dumnezei – poporu-acel –
Avea atunci, dar erau morţi.
Războiul ne bătea la porţi,
Dar scut sau suliţă – de fel –
Nu se vedea, în Israel,
La patruzeci de mii de fii,
Ca să poţi, piept, ca să le ţii.
9 Inima mea, acuma, iată,
Spre căpetenii e-ndreptată,
Spre cei care s-au arătat
Gata de luptă, ne-ncetat.
Să-L binecuvântaţi, mereu,
Pe-al nostru Domn, pe Dumnezeu!
10 Aceia care – dintre voi –
Pe măgăriţe albe-apoi,
Încălecaţi, şi voi cei care
Vă odihniţi stând pe covoare,
Precum şi cei care acum
Sunteţi, la acest ceas, pe drum
Şi-a voastră cale o urmaţi,
Neîncetat, toţi să cântaţi!
11 Arcaşii, din mijlocul lor –
Cel al adăpătorilor –
Să laude, necontenit,
Tot binele înfăptuit
De către-al nostru Dumnezeu,
Ocârmuirea Sa, mereu,
Şi binefacerile care
Pentru al nost’ popor, le are.
Atunci, poporul Domnului
S-a dus la porţi, iar glasul lui –
Plin de putere – a strigat:
12 „Debora, scoală-te îndat’!
Hai, te trezeşte, după care
Vino şi cântă-ne-o cântare!
Barac, scoală şi tu apoi,
Şi-adună-ţi robii de război!
13 O rămăşiţă de popor
A biruit rândul celor
Care, puternici, s-au vădit,
Căci Dumnezeu mi-a dăruit
Izbânda şi-astfel, i-am bătut
Pe cei viteji, din ăst ţinut.
14 Din Efraim, în rânduri trec
Locuitori din Amalec.
Oştenii tăi acuma vin,
În urma ta, din Beniamin.
Mari căpitani te-au însoţit;
De la Machir, ei au venit.
Cârmuitori, apoi, veniră
Care, din Zabulon, ieşiră.
15 De-asemenea, aceia cari,
În Isahar erau mai mari,
Au mers toţi, cu Debora-ndată
Şi astfel, Isahar se-arată
A merge pe-a lui Barac cale
Şi-au coborât, cu el, în vale.
S-au strâns cu toţi, să ţină sfat
Şi hotărâri mari, au luat!
16 De ce, acasă, ai rămas,
Şi-n staule, tu te-ai retras?
De ce-ai stat în mijlocul lor,
S-asculţi mugetul turmelor?
Lângă pâraiele pe care
Ruben le-avuse în păstrare,
Grabnic, cu toţi s-au adunat
Şi au ţinut un mare sfat!
17 Galaadul nu şi-a părăsit
Căminul său şi n-a venit,
Ci dincolo, peste Iordan,
El a rămas atunci. Iar Dan,
De ce-a stat pe corăbii, oare?
Aşer şedea pe ţărm de mare,
Lângă limanuri – liniştit –
Şi fără griji, s-a odihnit.
18 Doar Zabulon a înfruntat
Moartea. Alăturea, i-a stat
Neftali, pus ca, piept, să ţie,
Pe înălţimi de pe câmpie.
19 Toţi împăraţii au venit
Şi-o bătălie au pornit,
Lângă Tanac. Ei s-au luptat
Şi la Meghido. N-au luat
Nici aur, nici argint apoi,
Şi nici o pradă de război.
Lupta aceasta-ncrâncenată,
În Canaan fusese dată.
20 Din ceruri, stelele veneau
Şi cu Sisera se luptau.
21 Vechiul pârâu, Chison chemat,
Pe-ale lui unde i-a luat!
Suflete, calcă-i în picioare,
Pe cei viteji, ce sunt sub soare!
22 Crunt, ale cailor copite
Au răsunat, fiind stârnite
De goana călăreţilor
Şi strigătul oştenilor.
23 Îngerul Domnului, de sus –
Din ceruri – a venit şi-a spus:
„Voi, pe Meroza-l blestemaţi,
Pe cei care-s cu el aflaţi!
Să-i blestemaţi pe-aceia care,
Locuitori, Meroza-i are,
Căci nici unul nu a venit
Şi-n ajutor, nu i-au sărit
Lui Dumnezeu, ca-n rând să fie,
Cu cei ce-s plini de vitejie!”
24 Între femei, acuma, iată,
Să fie binecuvântată
Iael, a lui Heber soţie;
Şi binecuvântată fie
Ea, printre semenele ei,
În tot poporul de femei
Care, în ţară, se găsesc
Şi cari, în corturi, locuiesc!
25 El a cerut apă, să bea,
Şi-ndată, lapte, i-a dat ea,
Iar într-o cupă-mpărătească,
Unt, i-a adus, să îl servească.
26 Ea, un ţăruş, a înhăţat
Şi-apoi, cu dreapta, a luat
Ciocanul lucrătorilor.
În urmă, s-a-ndreptat, uşor,
Către Sisera cari şedea,
Întins, în cort, şi-adânc dormea.
Ea l-a lovit, i-a despicat
Capul şi tâmpla i-a sfărmat.
27 Atuncea, el s-a ghemuit
Şi, la picioare, i-a murit.
În geamăt, s-a stins al său glas,
Şi fără viaţă a rămas,
Pe jos, în cortul ei, întins,
În ale morţii braţe, prins.
28 A lui Sisera mamă sta
Neliniştită şi-aştepta –
Înconjurată de femei –
Întoarcerea fiului ei.
De la fereastra casei sale,
Printre zăbrele, înspre vale,
Privea şi se-ntreba, mereu:
„De ce nu vine fiul meu?
De ce-ntârzie carul lui?
Nu-l văd, în lungul drumului!”
29 Femeile care-o-nsoţeau,
Să o aline, încercau,
Cu vorba, pân’ s-a liniştit
Şi-n a ei inimă-a gândit:
30 „Eu cred că, pradă, au aflat
Ai noştri, iar apoi au stat
S-o-mpartă. Astfel, câte-o fată,
La fiecare-i va fi dată;
Sau poate două fete are
Ca să primească fiecare.
Multe din hainele vopsite
Sunt, lui Sisera, dăruite.
Straiele-s la gherghef cusute,
Iar câte două sunt făcute
Să şadă pe grumazul lui –
Pe al biruitorului!”
31 Aşa să piară toţi cei răi,
O Doamne, toţi vrăjmaşii Tăi!
Însă acei ce Te iubesc,
Ca soarele se dovedesc,
Când peste-naltul cerului
Se-arată, în puterea lui.”
Ţara a căpătat odihnă,
În patruzeci de ani de tihnă.