1 Israeliţii au făcut
Lucruri care nu I-au plăcut
Lui Dumnezeu. Atuncea, El
L-a părăsit, pe Israel
În mâna Madianului
Şi şapte ani, puterea lui,
Necontenit, l-a apăsat.
2 Israeliţii au cătat
Scăpare-n munţi şi au fugit
În peşteri. Unii s-au pitit
În văgăunile găsite,
Alţii pe stâncile-ntărite
Au încercat – de spaimă mare
Împinşi – a căuta scăpare.
3 După ce Israel sfârşea
De semănat, se repezea
Tot Madianul – însoţit
De fiii de la Răsărit
Şi de-Amelec – în câmpul lui.
4 Nimiceau roada câmpului,
În toată ţara, şi mergeau
Până la Gaza. Nu lăsau,
În urma lor, în acest fel,
Merinde, pentru Israel.
Au nimicit măgari şi boi,
Precum şi turmele de oi.
5 Cu turmele, ei năvăleau,
Asupra ţării, când veneau
Călări pe ale lor cămile,
Cu corturi, ca mai multe zile,
Pe-ntinsul ei, să bântuiască
Şi astfel, să o pustiască.
În ţară-atuncea când intrau,
Ca şi lăcustele erau,
6 Iar al lui Israel popor
Fusese – din pricina lor –
În acel timp, nenorocit,
Căci mult avea de suferit.
7 Israeliţii au strigat
Atunci, la Domnul, ne-ncetat.
8 Domnul, îndată, le-a trimis
Pe un proroc, care a zis:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Din grea robie, v-am scos Eu,
Când, din Egipt, aţi fost luaţi.
9 De Egipteni, aţi fost scăpaţi
Şi-apoi, din ţară, i-am gonit
Pe cei care v-au asuprit,
Iar ţara lor cea minunată
Vă este-acuma, vouă, dată.
10 V-am spus atunci: „Eu sunt, mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Să n-aveţi teamă de cei care,
Poporul Amorit îi are
Drept dumnezei”, dar ne-ncetat,
De al Meu glas, n-aţi ascultat.”
11 Apoi, Îngerul Domnului
A coborât, din cerul Lui,
Şi-a mers la Ofra. El a stat
Sub un stejar, acolo-aflat.
Ioas era stăpânul lui –
Adică al stejarului.
Pe Ghedeon, fiu, îl avea
Şi din Abiezer venea,
După familia tatălui.
În vremea ‘ceea, fiul lui –
Cari Ghedeon a fost chemat –
Era cu teascul său aflat
În acel loc şi grâu bătea,
Căci să-l ascundă, el voia,
Din faţa Madianului.
12 Atunci, Îngerul Domnului
A mers de i s-a arătat,
Lui Ghedeon, şi-a cuvântat:
„Viteazule, Domnu-i cu tine!”
13 El l-a privit atunci, mai bine,
Şi a-ntrebat: „Dar, domnul meu,
Dacă, cu noi, e Dumnezeu,
Să-mi spui atuncea, cum se poate
Să ni se-ntâmple-aceste toate?
Unde-s minunile făcute
În vremile de mult trecute,
Minuni de care amintesc
Părinţii noştri când vorbesc
Şi ne întreabă, tot mereu:
„Nu ne-a scos, oare, Dumnezeu
Din a Egiptului robie?”
Acum, ce poate să mai fie?
Iată că Domnul ne-a uitat,
Ne-a părăsit şi ne-a lăsat
În mâinile vrăjmaşilor,
Ale Madianiţilor!”
14 Domnul, atuncea, l-a privit
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Pleacă de-ndată – ce mai stai? –
Doar cu puterea ce o ai,
Şi izbăveşte-n acest fel –
De Madian – pe Israel!
Du-te, după cuvântul Meu,
Căci oare nu te trimit Eu?”
15 Dar Ghedeon nu se clintea,
Ci L-a-ntrebat: „Cum aş putea,
Pe Israel, să-l izbăvesc,
Aşa sărman cum mă găsesc?
Familia mea – precum se ştie –
Se trage, după seminţie,
Din cele mai sărace case
Care se află în Manase;
Iar dintre toţi – la tatăl meu –
Află căci cel mai mic, sunt eu.”
16 Domnul a zis: „Pricepe bine,
Căci Eu voi fi, mereu, cu tine
Şi astfel, ai să reuşeşti,
Pe Madian, să îl zdrobeşti.”
17 Atuncea Ghedeon – supus –
În faţa Domnului, a spus:
„Doamne, dacă-mi vei arăta,
Că trecere-naintea Ta
Am dobândit, un semn, voiesc,
Din partea Ta, ca să primesc,
Să pot pricepe, negreşit,
Că Tu eşti Cel ce mi-a vorbit.
18 Să nu Te depărtezi apoi,
Căci iute voi veni-napoi.
În mare grabă-am să mă duc
Şi darul meu am să-l aduc,
Ca să-l aşez, în faţa Ta.”
„Du-te, căci te voi aştepta” –
Îi zise Domnul. El s-a dus,
19 Fuga, acasă, şi a pus
Mâna pe-un ied. L-a pregătit,
Cu azimi coapte l-a-nsoţit,
Făcute dintr-o efă plină,
Până în gură, cu făină.
Carnea, în coş, a aşezat-o,
Iar zeama-n oală a turnat-o.
Apoi, la Domnul – la stejar –
A mers să ducă al său dar.
20 Când Ghedeon, darul, aduse,
Îngerul Domnului îi spuse:
„Ia carnea şi azimele.
Pe stânca ‘ceea, pune-le,
Iar zeama vars-o, negreşit.”
Îndată, el a împlinit
Poruncile ce i s-au dat.
21 Îngeru-n urmă Şi-a luat
Toiagu-n mână şi l-a-ntins,
Încât cu vârful a atins
Carnea şi-azimile. Îndată,
O flacără înfricoşată,
Din miezul stâncii, a ţâşnit
Şi darul fost-a mistuit.
Apoi, Îngerul Domnului
A dispărut din faţa lui,
22 Iar Ghedeon s-a-nspăimântat,
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Stăpâne Doamne, vai de mine,
În faţa mea – văzut-am bine –
A fost Îngerul Domnului,
Şi-am stat chiar înaintea lui!”
23 Domnul îi zise: „Să n-ai teamă!
Nu vei muri, de bună seamă!”
24 În urmă, Ghedeon s-a dus
Şi multe pietre a adus,
Căci un altar el a zidit
Şi, „Domnul păcii”, l-a numit.
Şi azi, altarul se vădeşte
Cum că la Ofra se găseşte,
Pentru că-n Ofra stăpânea
Abiezer, pe când trăia.
25 În acea noapte – într-un vis –
Domnul, lui Ghedeon, i-a zis:
„Să iei viţelul cel pe care,
Tu ştii că tatăl tău îl are.
Un taur, să mai iei apoi,
De şapte ani. Vino-napoi,
Căci vreau să fie nimicit
Altarul ce i-a fost zidit
Lui Bal, de către tatăl tău.
Să nimiceşti altarul său,
Şi taie stâlpul închinat
La Astartee, stâlp aflat
Deasupra. Când ai să sfârşeşti,
26 Pe vârful stâncii să zideşti
Un nou altar, al Domnului.
Ai să jertfeşti, pe piatra lui,
Al doilea taur, să-l socot
A fi drept ardere de tot.
Să-l arzi cu lemnul adunat
Din stâlpul ce va fi tăiat.”
27 Îndată, Ghedeon s-a dus
Şi slugile şi le-a adus.
A luat zece dintre ei
Şi-apoi, cu oamenii acei,
În mare grabă a făcut
Ceea ce Domnul i-a cerut.
Dar pentru că teamă avea
De tatăl său şi-asemenea
De cei care-mprejur erau
Şi în cetate locuiau,
Lucrul acesta l-a făcut
Noaptea, spre a nu fi văzut.
28 În zori de zi, când s-au trezit
Cei din cetate, au zărit
Cum că altarul închinat
Lui Bal, fusese dărâmat,
Iar stâlpul de deasupra lui –
Cari fost-a al idolului –
Zăcea acuma aruncat
Mai la oparte, retezat.
Apoi, uimiţi, au mai zărit –
Pe-altarul nou ce-a fost zidit –
Un taur care a fost pus,
Drept ardere de tot adus.
29 Miraţi de cele ce-au văzut,
Au întrebat: „Cine-a făcut
Lucrul acest?” Au cercetat,
Şi-n felu-acesta au aflat
Că Ghedeon – acela care,
Drept tată, pe Ioas, îl are –
E-acela care a făcut
Toate pe câte le-au văzut.
30 Atunci, mulţimea din cetate,
Către Ioas, a zis: „Îl scoate
Afară-ndat’, pe fiul tău,
Căci a făcut un mare rău!
Altarul ce era-nchinat
Lui Bal, iată că l-a surpat.
A retezat stâlpul cel sfânt,
Şi l-a trântit jos, la pământ.”
31 Ioas luă cuvântu-apoi,
Zicându-le: „Ce sunteţi voi?
Oare sunteţi voi obligaţi,
Pe Bal, ca să îl apăraţi?
Voi trebuie dar, fraţilor,
Ca să-i veniţi în ajutor?
Dacă cuteză cineva
Şi îl va apăra cumva,
Pe Bal, acela – bunăoară –
Până în zori, are să moară!
Dacă e Baal vreun Dumnezeu,
Singur, să-şi apere, mereu,
Pricina-n faţa orişicui,
Căci au surpat altarul lui!”
32 Pe Ghedeon ei l-au numit
Drept „Ierubal”, cari tălmăcit
E „Apere-se Bal”, căci ei –
Adică oamenii acei –
Au zis atuncea: „Negreşit,
Bal – singur – este potrivit,
Lui Ghedeon, piept de a-i ţine
Şi de-a se apăra pe sine,
Căci Ghedeon a cutezat
Şi-al său altar l-a dărâmat.”
33 Tot Madianul a venit –
Cu fiii de la Răsărit,
Cu Amelec – şi au trecut
Iordanul. Tabără-au făcut,
În vale, lângă Isreel,
Fiind cu toţi gata astfel,
Ca să pornească la război.
34 Duhul lui Dumnezeu, apoi,
Pe Ghedeon, l-a îmbrăcat.
Din trâmbiţă el a sunat
Şi lui Abiezer apoi,
Veste i-a dat, ca la război,
Să-l însoţească, negreşit.
35 În urmă, soli a repezit,
În seminţia lui Manase,
Să strângă din ale lui case,
Oşteni, să meargă după el
În luptă. A făcut la fel
Şi cu Aşer. Soli au plecat
Şi-n Zabulon; a adunat
Oştire multă, negreşit,
Cari din Neftali a venit.
36 În urmă, Ghedeon s-a dus
În faţa Domnului şi-a spus:
„Dacă vei vrea să-l izbăveşti
Pe Israel – precum gândeşti –
Prin mine, am ceva a spune:
37 Un val de lână, eu voi pune
În arie. De voi vedea
Că rouă e pe lâna mea –
În timp ce-n jur va fi uscat
Pământul – am să ştiu de-ndat’
Că Israelul, negreşit,
Prin mine, fi-va izbăvit.”
38 Totul apoi s-a petrecut,
Întocmai precum a cerut.
Astfel, în ziua următoare –
Când soarele pe cer răsare –
La arie, el a plecat,
Să vadă ce s-a întâmplat.
Ţarina-n jur era uscată,
Dar lâna lui era udată
De roua care a căzut.
Când a stors lâna, a văzut
Că apa ce s-a scurs din ea,
Într-un pahar, de-abea-ncăpea.
39 Atuncea, Ghedeon s-a dus
În faţa Domnului şi-a spus:
„Iartă-mi această nebunie
Şi nu Te-aprinde, de mânie,
Căci doar acum, mai îndrăznesc –
În faţa Ta – ca să vorbesc.
Încă o dată-Ţi cer iertare,
Căci voi mai face o-ncercare:
Aş vrea ca lâna din câmpie –
Mâine – uscată ca să fie,
Iar tot pământu-n jur aflat,
De rouă, să fie udat.”
40 Atuncea, Domnul a făcut
Aşa precum el a cerut:
Când a-nceput ziua cea nouă,
Pământul fost-a plin de rouă,
Şi numai lâna aşezată,
În arie, era uscată.