1 Bărbaţi-acei care erau
Din Efraim şi cari mergeau
Cu Ghedeon, l-au întrebat:
„Spune-ne oare, ce-a-nsemnat
Purtarea ta, faţă de noi?
De ce nu ne-ai chemat, cu voi,
Atunci când ai avut în plan
Ca să te lupţi cu Madian?”
În felu-acesta, negreşit,
O mare ceartă s-a stârnit,
2 Iar Ghedeon a zis apoi:
„Ce-am făcut eu, pe lângă voi?
Dar nu va face mai mult, oare,
Culesul strugurilor care
Rămaşi, acum, în vie, sânt,
Pe al lui Efraim pământ,
Decât toţi strugurii pe care
Abiezer în vie-i are?
3 Aşa precum văzut-am eu,
În mâna voastră, Dumnezeu
Lăsat-a – după al Său plan –
Pe cei doi capi, din Madian.
I-aţi prins atuncea, pe Oreb
Şi de asemeni, pe Zeeb.
De-aceea, vă întreb apoi:
Ce-am făcut eu, pe lângă voi?”
După ce astfel le-a vorbit,
Mânia li s-a potolit.
4 Îndată, Ghedeon – urmat
De cei trei sute – a intrat
În apele Iordanului
Şi a trecut prin vadul lui.
Deşi toţi, obosiţi, erau,
Pe-ai lor vrăjmaşi îi urmăreau,
Necontenit, cu-nverşunare,
Tăindu-le orice scăpare.
5 Când Ghedeon a poposit
Lângă Sucot, a îndrăznit
Să ceară oamenilor care
Erau acolo, de mâncare:
„Vă rog, câteva pâini să daţi,
Oştenilor cu mine-aflaţi,
Căci sunt flămânzi şi obosiţi.
Iată că noi suntem porniţi
În urmărirea lui Ţalmuna
Şi-a lui Zebah. Cei doi sunt una,
Căci împreună-s aşezaţi,
În Madian, ca împăraţi.”
6 Cei din Sucot, când auziră,
În felu-acesta glăsuiră:
„Ţalmuna şi Zebah – cei cari
În Madian sunt cei mai mari –
Se află-n stăpânirea ta?
Atunci, de ce te-am asculta,
Ca să dăm pâine, oştii tale?
Du-te şi vezi-ţi de-a ta cale!”
7 Atuncea, Ghedeon a spus:
„Ei bine, Domnul Cel de Sus,
Şi pe Zebah – şi-asemenea
Şi pe Ţalmuna – o să-i dea
În mâna noastră; iar apoi,
Mă voi întoarce înapoi
Şi-am să vă scarpin eu, cu spini,
Cu ai pustiei mărăcini!”
8 De-acolo – cu oştirea – el
S-a îndreptat spre Penuel.
La fel, şi-aicea, a vorbit,
Însă răspunsul l-a primit
Exact precum au cuvântat
Cei din Sucot. S-a-nfuriat,
9 Atuncea, Ghedeon şi-a spus:
„Dacă va da Domnul de Sus,
În pace, să mă-ntorc la voi,
Dărâm turnul acest, apoi!”
10 Ţalmuna şi Zebah – cei cari,
În Madian erau mai mari –
Înconjuraţi de oastea lor,
Popas făcut-au la Carcor.
Cam cincisprezece mii erau
Oştenii care-i însoţeau.
O sută douăzeci de mii
De-ai Răsăritului copii,
Căzuseră, fiind loviţi
De sabie, şi prăpădiţi.
11 Când Ghedeon i-a urmărit,
Pe-un drum anume a venit –
Al celor care locuiesc
În corturi şi cari se găsesc
La răsărit de-acel ţinut
Ce, drept Nobah, e cunoscut,
Şi drept Iogbeha. Negreşit,
Când Ghedeon a năvălit,
Oastea duşmană se credea
La adăpost şi se-odihnea.
Pe ne-aşteptate-a fost lovită,
Fiind îndată nimicită.
12 Ţalmuna şi Zebah apoi,
Cu fuga numai – amândoi –
Pentru puţin timp, au scăpat.
Dar Ghedeon i-a căutat,
I-a urmărit până i-a prins
Şi-oştirile lor le-a învins.
13 Prin pasul Hersa, din război,
Se-ntoarse Ghedeon apoi.
14 A prins un tânăr din Sucot,
Şi l-a silit a-i spune tot.
Tânăru-acela-n scris i-a dat
Numele care le-au purtat
Bătrânii şi aceia cari,
Peste Sucot, erau mai mari.
Au fost, atuncea, număraţi
La şapte’şişapte de bărbaţi –
Bătrâni, cu căpitani, cu tot –
Cari se aflară în Sucot.
15 Apoi, spre cei ce s-au aflat
Acolo, el a cuvântat:
„Priviţi-l pe Zebah şi-apoi
Şi pe Ţalmuna, pe cei doi
Pentru cari fost-am umilit
Atuncea când voi mi-aţi vorbit
Şi-aţi întrebat „Unde-s cei cari,
În Madian sunt cei mai mari?
Sunt oare în puterea ta?
Atunci de ce te-am asculta
Ca să dăm pâine oştii tale?
Vezi-ţi mai bine de-a ta cale!”
16 Pe toţi bătrânii i-a luat –
Cari în cetate s-au aflat –
Pe toţi bărbaţii din Sucot
I-a strâns apoi, de peste tot,
Spini din pustie a adus
Şi mărăcini – precum a spus
Când pe la ei a mai trecut
Cu oastea sa – şi i-a bătut.
17 S-a dus şi a făcut la fel –
Cum a promis – în Penuel:
Turnul cetăţii, l-a surpat,
Iar pe cei care i-a aflat
Atunci, acolo, i-a ucis.
18 Apoi, el s-a întors şi-a zis
Către Zebah şi, totodată,
Către Ţalmuna: „Cum arată
Oameni-aceia, domnilor,
Ce i-aţi ucis voi, la Tabor?”
Ei au răspuns: „Erau ca tine,
La-nfăţişare, ştim prea bine!
Puteau a fi asemănaţi
Cu nişte fii de împăraţi.”
19 El zise: „Erau fraţii mei.
Ai mamei mele fii, sunt ei.
Cu viaţă, de-ar fi fost lăsaţi
Aceia care-mi erau fraţi,
Viu este Domnul, că şi voi,
Cu viaţă-aţi fi scăpat apoi!”
20 S-a-ntors către Ieter – cel care,
Între-ai săi fii, era mai mare –
Şi cu glas tare, răspicat,
Îi zise: „Scoală-te îndat’,
Şi trage-ţi sabia apoi,
Ca să-i ucizi pe ăştia doi!”
Dar fiul său n-a îndrăznit
Să facă ce i-a poruncit.
Tânăr fiind – de bună seamă –
A fost, atunci, cuprins de teamă.
21 Ţalmuna şi Zebah apoi,
Într-un glas, ziseră-amândoi:
„Tu însuţi scoală-te, de-ndată,
Să ne ucizi, pentru că iată,
Cum este felul omului,
Aşa e şi puterea lui!”
Atuncea Ghedeon – de jos –
S-a ridicat iute şi-a scos
Sabia de la cingătoare
Şi i-a ucis pe fiecare.
După aceea, le-a luat
Şi lunişoarele de-ndat’,
Care pe al cămilelor
Gâturi, şedeau la locul lor.
22 Israeliţii au venit,
La Ghedeon, şi i-au vorbit:
„Vrem să domneşti tu, peste noi –
Precum şi-ai tăi urmaşi apoi –
Căci tu eşti cel ce ne-a scăpat
De Madian, cu-adevărat.”
23 Dar Ghedeon s-a-mpotrivit
Şi-n felu-acesta, le-a vorbit:
„N-am să domnesc eu, peste voi –
Şi nici urmaşii mei apoi –
Ci Cel ce va domni, mereu,
Are să fie Dumnezeu.”
24 Apoi le-a zis: „Luaţi aminte!
Am să vă fac o rugăminte:
Vreau ca să-mi deie fiecare
Verigile de nas, pe care,
Drept pradă, voi le-aţi dobândit.”
– Acei pe cari i-au biruit,
Verigi de aur – mari – aveau,
Căci ei, Ismaeliţi, erau. –
25 Oameni-au zis: „Dacă le vrei,
Pe toate poţi ca să le iei.”
În grabă, o manta au scos
Şi au întins-o-apoi, pe jos.
Astfel, pe ea, au adunat
Verigile ce le-au prădat.
26 Multe, la număr, se vădeau
Şi şapte sute sicli-aveau –
Fiind, în aur, cântărite –
Fără să fie socotite
Şi celelalte lucruşoare:
Cercei de aur, lunişoare,
Haine din purpură lucrate
Care fuseseră purtate
De cei ce fost-au aşezaţi,
În Madian, drept împăraţi,
Precum şi lănţişoare care,
La gât, orice cămilă are.
27 Pe toate, ei le-au adunat
Şi-apoi, lui Ghedeon, le-au dat.
El, un efod, a întocmit,
Din acest aur, la sfârşit.
Efodu-apoi a fost adus,
La Ofra şi-n cetate pus,
Unde ajuns-a ca să fie
O pricină pentru curvie,
Pentru întregul Israel.
Şi pentru Ghedeon – la fel –
A fost o cursă, totodată,
Precum şi pentru casa-i toată.
28 Madianiţii s-au smerit
Atunci, şi n-au mai îndrăznit
Să îşi ridice, în vreun fel,
Capul, faţă de Israel.
Ţara a dobândit odihnă,
Şi patruzeci de ani în tihnă –
Cât Ghedeon a vieţuit –
Pământul ei s-a liniştit.
29 Iar Ierubal, al lui Ioas,
S-a-ntors la Ofra şi-a rămas
La el acasă-apoi, să stea.
30 El, şaptezeci de fii, avea,
Căci după luptele aceste,
A vrut să-şi ia multe neveste.
31 O ţiitoare mai avea –
Aceasta, în Sihem, şedea.
Ea, un fecior, i-a zămislit
Şi-Abimelec, el l-a numit.
32 Când Ghedeon – acela care,
Drept tată, pe Ioas, îl are –
De bătrâneţe a murit –
După un trai lung, fericit –
La Ofra fost-a îngropat,
Unde-i şi tatăl său aflat.
Lângă Ioas, el a fost dus
Şi în al său mormânt e pus.
Familia care o avea –
Cari din Abiezer venea –
Mereu, în Ofra, stăpânise,
Prin dreptul ce îl moştenise.
33 Când Ghedeon pieri şi el
Din astă lume, Israel
A început iar, de-a curvit
Cu Balii, iar pe Bal-Berit
L-au pus drept dumnezeu al lor,
Cinstit de un întreg popor.
34 Israeliţii au uitat
De Domnul care i-a scăpat
Din mâinile vrăjmaşilor
Ce se aflau în jurul lor.
35 Astfel, ei nu au mai ţinut
La Ghedeon – cari le-a făcut
Mult bine – nici la casa lui
Din mijlocul poporului.