1 Fiul lui Ierubal – cel care,
Abimelec, drept nume, are –
Odată, la Sihem s-a dus –
La fraţii mamei lui – şi-a spus:
2 „O rugăminte, îndrăznesc –
În faţa voastră – să rostesc.
Spuneţi la toţi acei pe care,
Locuitori, Sihemu-i are,
Aste cuvinte: „Peste voi,
Este mai bine ca apoi
Să îi aveţi conducători
Pe ai lui Ierubal feciori?
Prea bine ştie fiecare,
Că şaptezeci de fii, el are.
Nu e mai bine să aveţi
Doar un stăpân? Ei, ce spuneţi?
Voi amintiţi-vă, mereu,
Că os din al vost’ os, sunt eu,
Şi carne sunt, din carnea voastră,
Căci una e familia noastră.”
3 Îndată, toţi acei bărbaţi –
Cari, mamei lui, îi erau fraţi –
Au repetat vorbele lui,
Mulţimilor Sihemului.
Atent, aceste-au ascultat
Şi-urechile şi le-au plecat
Spre-Abimelec, căci au gândit:
„Ne este frate, negreşit”.
4 În urmă, mult argint i-au dat,
Pe care ei le-au ridicat
Din casele lui Bal-Berit,
Şi care fost-a preţuit
La şaptezeci de sicli. El
A folosit argintu-acel,
Ca oameni fără căpătâi
Să îşi adune mai întâi,
În jurul lui – să îi plătească –
Iar ei, mereu, să-l însoţească.
5 Cu oamenii acei, apoi,
S-a-ntors la Ofra, înapoi,
Iar toţi cei şaptezeci de fraţi
Ai săi, atunci, au fost luaţi
Şi-au fost ucişi, fără cruţare,
Pe-aceeaşi piatră, fiecare.
Doar fiul cel mai mic aflat
La Ierubal – Iotam chemat –
Să se ascundă-a izbutit
Şi-astfel, a supravieţuit.
6 Toată-a Sihemului suflare
Şi cei pe care Milo-i are
În a lui casă au venit
Şi la stejarul cel sădit
Lângă Sihem, l-au aşezat
Pe-Abimelec, ca împărat.
7 Iotam, de cum a auzit,
Grabnic s-a dus şi s-a suit
Pe Garizim, pe creasta lui,
Iar de pe vârful muntelui,
Către Sihem, el a strigat,
Cu glas puternic, apăsat:
„Voi cei care-n Sihem v-aflaţi,
Cuvintele să-mi ascultaţi
Şi să v-asculte, tot mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu!
8 Un împărat, copaci-au vrut
Să aibă-n frunte. I-au cerut
Măslinului să-i cârmuiască
Şi peste ei să-mpărăţească.
„Fii tu, al nostru împărat!” –
I-au zis, dar el i-a întrebat:
9 „Să-mi las eu, untdelemnul meu,
Care-mi aduce, tot mereu,
Atât lauda Domnului
Cât şi pe cea a omului,
Doar ca să fiu încoronat
Peste copaci, ca împărat?”
10 Când auziră vorba lui,
Copaci-au zis smochinului:
„Hai, vino tu, să cârmuieşti
Şi peste noi să-mpărăţeşti!”
11 Smochinul, însă, i-a-ntrebat:
„Să-mi las rodul cel minunat?
Să părăsesc dulceaţa care
Doar fructul meu cel bun o are,
Pentru a fi încoronat,
Peste copaci, ca împărat?”
12 Când vorbele, i-au auzit
Copacii, viei i-au vorbit:
„Vino dar tu, să cârmuieşti
Şi peste noi să-mpărăţeşti!”
13 Viţa răspunse: „Vreţi ca eu
Să-mi las, acuma, vinul meu
Cari veselie a adus
Şi pentru Domnul Cel de Sus
Şi pentru oamenii ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Doar ca să vin să cârmuiesc
Şi peste voi să-mpărăţesc?”
14 Copaci-atunci, grabnic s-au dus
Şi spinului aşa i-au spus:
„Vino, să fii încoronat,
Peste noi toţi, ca împărat!”
15 Când auzit-a vorba lor,
Spinul le-a spus copacilor:
„Dacă mă vreţi, cu-adevărat,
Să fiu al vostru împărat,
Atuncea vreau ca să veniţi
Cu toţi şi să v-adăpostiţi
La umbra mea! Altfel, pe loc,
Din spin să izbucnească foc,
Să-i mistuie, cu para lui,
Pe toţi cedrii Libanului!”
16 Dar oare, cu adevărat,
În curăţie aţi lucrat
Pe-Abimelec când l-aţi adus
Şi împărat – apoi – l-aţi pus?
Faţă de Ierubal şi-ai săi
Nu v-aţi purtat ca oameni răi?
Bunăvoinţă-aţi arătat
Prin felu-n care v-aţi purtat?
Sau v-aţi purtat voi potrivit
Cu felu-n care v-a slujit? –
17 Căci pentru voi, neîncetat,
Al meu părinte a luptat
Şi viaţa şi-a primejduit,
Atuncea când v-a izbăvit
Din mâna Madianului.
18 Şi împotriva casei lui,
Acuma, voi v-aţi ridicat,
Iar pe-ai săi fii cari s-au aflat
Acolo, i-aţi luat cu voi
Şi omorâţi au fost apoi,
Pe-aceeaşi piatră, fiecare.
După această întâmplare,
Pe-Abimelec l-aţi aşezat,
Peste Sihem, ca împărat –
Pe cel pe care toţi îl ştiu
Precum că e al roabei fiu.
Aţi făptuit toate aceste,
Pentru că el, frate, vă este. –
19 Acum – dacă cu-adevărat
În curăţie v-aţi purtat
Faţă de casa cea pe care
O ştiţi că Ierubal o are –
E foarte bine! Pentru voi,
Abimelec să fie-apoi,
Întreaga bucurie, iar
Voi bucuria lui fiţi dar!
20 De nu, un foc, atunci, să iasă,
De la Abimelec din casă,
Să-i mistuie pe cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ,
Precum şi pe toţi cei pe care,
Casa lui Milo-n ea îi are!
Apoi, de la cei care sânt
Pe ai Sihemului pământ –
Precum şi de la cei pe care,
Casa lui Milo-n ea îi are –
Să izbucnească un alt foc
Şi pe Abimelec, pe loc,
Să-l mistuiască, negreşit!”
21 Iotam, în urmă, a fugit
Şi la Beer s-a aşezat,
Să fie, astfel, depărtat
De-Abimelec – fratele său –
Care putea să-i facă rău.
22 Abimelec – ca împărat –
Trei ani, în Israel, a stat.
23 Atuncea, Domnul Cel de Sus
Chemă un duh rău şi l-a pus
Să şeadă între cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ
Şi-ntre Abimelec. Îndată,
Duhu-mplini porunca dată,
Iar cei care-n Sihem au stat,
Necredincioşi s-au arătat
Faţă de-Abimelec. Astfel,
24 Cruzimea ce-a făcut-o el –
Când şaptezeci de fii pe care
Casa lui Ierubal îi are
Au fost ucişi – s-a dovedit
Cum că, pedeapsă, şi-a primit,
Şi a căzut sângele lor,
Peste-al Sihemului popor
Şi peste-Abimelec. Îndată,
25 Mulţimea în Sihem aflată,
Adus-a nişte oameni care
Jafuri făceau, la drumul mare,
Şi i-au trimis pe munte, sus.
La pândă, oamenii s-au pus,
Şi-i urmăreau pe cei ce trec
Pe drum, voind pe-Abimelec
Să-l poată prinde. Imediat,
Abimelec fost-a-nştiinţat
De ceea ce s-a petrecut.
26 Cu ai săi fraţi, Gal a trecut
De partea celor care sânt
Pe al Sihemului pământ.
Ebed fusese tatăl lui,
Iar oamenii Sihemului,
Încredere, i-au arătat.
27 Via au strâns şi au călcat
Struguri-n teascuri, după care
A fost o veselie mare,
Căci au mâncat şi au băut
Şi bucuroşi au petrecut.
În case-apoi când au intrat,
Pe-Abimelec, l-au blestemat,
28 Iar Gal – al lui Ebed fecior –
Zise-n auzul tuturor:
„Cine-i acest Abimelec,
Încât cei din Sihem îi trec
Drept slujitori? Nu cumva, oare,
Pe Ierubal, drept tată-l are?
Zebul nu-i e îngrijitor?
Slujiţi, mai bine, lui Hamor,
Căci bine ştiţi cu toţii – iată –
Că lui Sihem, îi este tată!
De ce trebuie – cât trăim –
Slugi, lui Abimelec, să-i fim?
29 Oh! Nu sunteţi poporul meu!
Dacă stăpân v-aş fi fost eu,
Pe-Abimelec îl răsturnam,
De mult, şi vă eliberam!”
Despre Abimelec, zicea:
„Strânge-ţi ce oaste vei putea,
Şi ieşi afară, negreşit!”
30 Vorbele lui le-a auzit
Zebul, cârmuitorul care
Era-n cetate cel mai mare.
Atuncea, el s-a mâniat
Tare, pe Gal; soli a chemat
31 Prin care l-a-nştiinţat, pe dată,
Pe-Abimelec, zicându-i: „Iată
Căci Gal, al lui Ebed fecior –
Şi fraţii săi – prin vorba lor,
Au izbutit de-au răsculat
Poporul în Sihem aflat,
Acum, în contra ta-mpărate
Şi-i mare fierbere-n cetate.
32 Ia-ţi oastea care te slujeşte,
Du-te pe câmp şi-apoi, pândeşte
Întreaga noapte. Dimineaţa,
33 Când soarele-şi arată faţa,
Să năvăleşti peste cetate.
Gal – cu noroadele aflate
În jurul său – are să vină,
Căci piept, va încerca să-ţi ţină.
Să faci atunci, tot ce se cere,
Precum va fi a ta putere!”
34 Abimelec şi-al său popor
Plecat-au noaptea şi, uşor,
Lângă Sihem, s-au aşezat,
La pândă, unde-au aşteptat
Să vină zorii, pregătiţi,
Şi-n patru cete împărţiţi.
35 Când zorii zilei au venit,
Gal, din cetate, a ieşit.
Abimelec şi-al său popor
Cobora creasta munţilor.
36 Gal i-a văzut, s-a-ntors ‘napoi
Către Zebul, şi-a zis apoi:
„Iată – în zare – un popor,
Aflat pe creasta munţilor!”
Zebul a spus: „E umbra care
O lasă muntele, în zare.
Nu-s oameni, e doar o părere.”
Când urcă soarele, ea piere.”
37 Gal a luat cuvântul iară:
„Este o gloată ce pogoară
De pe-nălţimi şi văd prea bine
Precum că altă ceată vine
Pe drumul care – în popor –
„Stejarul Ghicitorilor”
Este numit. Nu mă înşel!”
38 Zebul a zis atunci, astfel:
„Unde îţi e gura cea mare,
Cu care-ai zis: „Cine e, oare,
Abimelec, încât să-i fim,
Mereu, supuşi şi să-i slujim?”
Poporul care l-ai zărit,
Nu-i oare cel dispreţuit
De către tine? Ieşi în drum
Şi luptă-te cu el acum!”
39 Atuncea Gal, cu cei ce sânt
Pe al Sihemului pământ,
Pe-Abimelec l-a atacat
Şi piept să-i ţină, a-ncercat.
40 Abimelec i-a biruit,
Iar Gal – din faţă-i – a fugit
Şi mulţi din cei ce-l însoţiră,
Pe câmpul dimprejur pieiră,
Gonind spre porţi, căci în cetate,
Gândeau ca adăpost să cate.
41 Abimelec le-a luat urma
Şi s-a oprit doar la Aruma.
Zebul, atunci, i-a alungat
Pe Gal şi pe-ai săi fraţi, de-ndat’.
42 În zori, toţi oamenii pe care
Cetatea din Sihem îi are,
Pe câmp să meargă-au încercat.
Abimelec fost-a-nştiinţat
43 Şi în trei cete şi-a-mpărţit
Oştirea. Astfel, i-a pândit,
Şi-atunci când ei au apărut,
A năvălit şi i-a bătut.
44 Cetele lui au alergat
Către cetate şi au stat
În faţa porţilor pe care
Cetatea din Sihem le are.
Două din cete i-au lovit
Pe cei ce-n câmpuri au ieşit.
45 Abimelec a atacat
Cetatea-n urmă şi-a intrat
În ea apoi, biruitor,
Şi a ucis al ei popor,
Iar la sfârşit a dărâmat-o
Şi-apoi cu sare-a presărat-o.
46 Când aste veşti le-au auzit
Aceia care-au locuit
Pe tot cuprinsul turnului
Cari este al Sihemului,
S-au dus şi s-au adăpostit
În cetăţuia lui Berit,
La care toţi se închinau,
Căci dumnezeu, ei îl aveau.
47 Abimelec fost-a-nştiinţat
Că oamenii cari s-au aflat
Pe tot cuprinsul turnului
Cari este al Sihemului,
S-au dus şi s-au adăpostit
În cetăţuia lui Berit.
48 Spre muntele Ţalmon, de-ndat’,
Abimelec s-a îndreptat,
De tot poporul însoţit.
Cu o secure a lovit
O ramură dintr-un copac.
Apoi a zis: „Vedeţi ce fac?
Luaţi cu toţi dar, seama bine,
Şi faceţi, imediat, ca mine!”
49 Toţi câte-o ramură-au tăiat
Şi mers-au de le-au aşezat
Jur împrejur – din loc, în loc –
La cetăţuie, dându-i foc.
În felu-acesta, au pierit
Toţi cei ce-n turn au locuit
Şi cari s-au potrivit să fie
În mare număr – cam o mie –
Fiind în rândul lor aflaţi
Atât femei, cât şi bărbaţi.
50 Abimelec a atacat
Tebeţu-apoi, şi l-a luat.
51 Cetatea – în mijlocul ei –
Avea un turn. Oameni-acei,
În turn, de-ndată, au fugit.
Acolo s-au adăpostit
Atât bărbaţi, cât şi femei.
Au închis uşa după ei,
Şi au urcat în vârful lui,
Pe-acoperişul turnului.
52 Abimelec, la turn, s-a dus,
Căci foc voia să-i fie pus.
De uşă s-a apropiat,
53 Dar o femeie-a aruncat,
Atunci – de sus – o piatră mare,
Aşa cum râşniţa doar are.
Piatra aceea l-a lovit
Pe-Abimelec şi i-a zdrobit,
Îndată, ţeasta capului.
54 El l-a chemat pe omul lui –
Pe tânărul ce i-a purtat
Armele – şi a cuvântat:
„Ia-ţi sabia şi mă omoară,
Să nu se spună, bunăoară,
Că o femeie m-a ucis!”
El a făcut precum i-a zis
Şi l-a străpuns cu sabia,
Pe care-n grijă o avea.
55 Israeliţii au văzut
Tot ceea ce s-a petrecut,
Iar după ce el a murit,
Spre-ale lor case au pornit.
56 În acest fel, s-a arătat
Că Dumnezeu nu l-a iertat,
Fiind cu moartea pedepsit,
Pentru tot răul săvârşit
Când i-a ucis pe ai săi fraţi –
Pe cei şaptezeci de bărbaţi.
57 De-asemenea, s-a mai văzut
Că răul ce a fost făcut
De către-aceia care sânt
Pe al Sihemului pământ,
N-a fost uitat – cum au gândit –
Căci Dumnezeu i-a pedepsit.
Blestemul lui Iotam – cel care,
Pe Ierubal, tată, îl are –
Blestemul care l-a rostit,
Faţă de ei, s-a împlinit.