1 Din cer, un glas s-a auzit
Şi iată ce i-a poruncit
Cuvântul Domnului Cel Viu,
Aceluia cari îi e fiu
Lui Amitai şi s-a vădit
Precum că Iona s-a numit.
2 „Iona! Te scoală în picioare!
Te pregăteşte de plecare,
Pentru că vreau să te trimit
Pân’ la Ninive! S-a suit,
La Mine, a ei răutate!
Du-te de intră în cetate
Şi împotriva ei apoi
Strigă ceea ce spune-ţi-voi!”
3 Grăbit, Iona s-a ridicat
Şi înspre Tars a alergat,
Departe – după gândul lui –
Ascuns de Faţa Domnului.
La Iafo – astfel – a venit,
Unde-o corabie-a găsit.
A dăruit preţul cerut
Şi a pornit cu-al său avut
Spre Tars, spunându-şi tot mereu
Că va scăpa de Dumnezeu.
4 Era corabia pe mare,
Când iată, ca din întâmplare,
Un vânt năprasnic şi furios
S-a repezit vijelios
Să o scufunde în abis.
Vântul, de Dumnezeu trimis,
Învolburat-a marea toată
Gata fiind de-a fi sfărmată
„Coaja de nucă” zgâlţâită
De furia-i dezlănţuită.
5 Corăbierii s-au temut
Şi-altă scăpare n-au văzut,
Decât să-l strige fiecare
Pe dumnezeul ce îl are.
Apoi, în mare-au aruncat
Uneltele şi-au uşurat
Corabia, cât au putut.
Cât timp aceştia s-au bătut
Cu uraganu-nfuriat,
Iona dormea, fiind culcat
În cală, legănat de vise.
6 Cârmaciul îl găsi şi-i zise
Cu glasul tremurând de teamă:
„Degrabă, scoală-te şi cheamă
Şi tu pe Dumnezeul tău
Căci poate El, din locul Său,
De noi se-ndură şi din ape,
Cu viaţă, are să ne scape!”
7 S-au străduit şi au făcut
Tot ce-au gândit şi au crezut
Că este bine, iar apoi,
„Să îl aleagă, dintre noi,
Sorţii, pe cel ce-i cel vinovat!” –
Ziseră când seama şi-au dat
Că în zadar li-e truda toată,
Căci multă vreme n-au să poată,
Pe ape, vasul să şi-l ţină.
Au tras la sorţi şi-ntreaga vină
Pentru furtună, a căzut
8 Pe Iona. „Vai! Ce ne-ai făcut?”–
Înspăimântaţi l-au întrebat.
„Ne spune, încotro-ai plecat?
De unde vii? Ce-ai făptuit
De-astă urgie ne-a lovit?” –
Curioşi, au vrut cu toţi să ştie.
„Dar ce eşti tu, de meserie?
Care îţi este ţara, oare?
Din ce neam eşti, între popoare?”
9 Iona răspunse: „Sunt Evreu.
Mă tem de Domnul Dumnezeu,
Făuritorul cerului,
Al mării şi-al pământului!”
10 Mai tare s-au înspăimântat
Oameni-acei, şi-au întrebat:
„De ce-ai făcut în acest fel?” –
Căci ei aflaseră că el,
Din faţa Domnului, fugea –
11 „Acuma dar, ce am putea
Să facem să se potolească
Marea, să nu ne înghiţească?”
12 Iona a zis: „Să mă luaţi,
Şi-n mare să mă aruncaţi,
Căci se va potoli apoi –
O să vedeţi – faţă de voi,
Pentru că din a mea pricină
Sunteţi loviţi, fără vreo vină.”
13 Corăbieri-acei vâsleau
Din răsputeri, dar nu puteau
Să se îndrepte spre uscat,
Căci uraganu-nfuriat
Mai tare li-e era-mpotrivă
Mai mult ducându-i în derivă.
14 Atunci, spre Domnu-şi ridicară
Privirile şi Îi strigară:
„Doamne! Să nu ne prăpădeşti
Pentru-acest om! Să ne păzeşti
De apăsarea de păcat
A sângelui nevinovat!
Căci Tu doar, dintre dumnezei,
Eşti singur care faci ce vrei!”
15 Apoi, pe Iona l-au luat
Şi peste bord l-au aruncat,
Iar marea, cum l-a înghiţit,
Îndată s-a şi potolit.
16 Corăbierii s-au temut
De Domnul – după ce-au văzut
Toate acestea – mult mai tare,
Şi Îi făcură fiecare,
Acolo, câte-o juruinţă,
Cum au crezut de cuviinţă.
Apoi, o jertfă au adus
Spre-al îmbuna pe Cel de Sus.
17 Un peşte mare-a pregătit
Domnul, care l-a înghiţit
Pe Iona, când l-au aruncat
În mare şi trei zile-a stat –
În bezna cea de nepătruns
Din burta peştelui – ascuns.