1 Lucrul acesta n-a plăcut,
Deloc, atunci când l-a văzut,
Lui Iona. El s-a mâniat
2 Şi-apoi, pe Domnul L-a rugat:
„Ah, Doamne Dumnezeul meu!
Nu e aşa cum am spus eu
Pe când în ţara mea eram?
Tocmai acest lucru-ncercam
Să-l ocolesc, când am fugit
La Tars. Află că m-am gândit
La toate, căci Te-am cunoscut:
Că eşti milos, eu am ştiut,
Şi că eşti plin de îndurare;
Că îndelunga Ta răbdare
Durează până peste poate,
Că eşti bogat în bunătate
Şi Te căieşti de rău, mereu.
3 Acuma Doamne, Te rog eu,
Ia-mi viaţa, căci mai mult doresc
Să mor, decât să mai trăiesc!”
4 Domnul, pe Iona, l-a-ntrebat:
„Faci bine că te-ai mâniat?”
5 Iona oraşu-a părăsit;
S-a aşezat la răsărit
Şi un umbrar şi-a înjghebat.
Apoi, la umbra lui a stat
Fiindcă a voit să ştie
Ce soartă are să îi fie,
Cetăţii, de la Domnul, dată.
6 Văzându-i faţa mâniată,
Domnul îndată a făcut
Un mic arbust de a crescut
Care, pe Iona, l-a umbrit
Cu frunza, şi l-a-nveselit.
7 În zori, când s-a făcut lumină,
Domnul i-a pus la rădăcină,
Un vierme ce l-a înţepat
Şi-astfel arbustul s-a uscat.
8 Când soarele a răsărit,
Un vânt fierbinte s-a pornit,
Lovindu-l cu suflarea lui,
Pe Iona. Raza soarelui,
În creştet, tare, l-a bătut
Încât sărmanul a căzut
De pe picioare, leşinat,
Şi-ncet, abia a îngăimat:
„Să mor, mai bine îmi doresc,
Decât aşa să mai trăiesc!”
9 Dar Dumnezeu l-a auzit
Şi cu blândeţe i-a vorbit:
„Faci bine că te-ai mâniat
Pentru acest arbust uscat?”
Iona a zis mânios foarte:
„Fac bine! Da, până la moarte,
Că mă înfurii! Aşa-s eu!”
10 Atunci, răspunse Dumnezeu:
„Ţi-e milă şi te-ai întristat
Când copăcelul s-a uscat!
Te doare de-acel pom pitic
Care nu te-a costat nimic.
Să crească, nu tu l-ai făcut,
Ci într-o noapte-a apărut
Şi-apoi în alta, s-a uscat.
11 Să nu fiu Eu îngrijorat
Atunci, de-acea cetate mare –
Deci de Ninive – căci ea are
Osută douăzeci de mii
De oameni? Dacă vrei să ştii,
Nu pot deosebi uşor
Braţul cel drept, de stânga lor,
Aste fiinţe rătăcite!
Mai sunt de-asemeni multe vite
Pe lângă oameni, în cetate.
Să-Mi vărs mânia peste toate?
Ţi-e milă de arbust, dar Eu,
Milă să n-am, de „lucrul” Meu!”