1 Cuvântul cel venit de sus,
Al Domnului, care-a fost spus
Lui Mica – cel ce se vădea
Că de la Moreşet venea –
Pe vremea-n care, împăraţi,
Iotam şi-Ahaz fost-au aflaţi
În Iuda, şi-apoi Ezechia
Luă – în urma lor – domnia,
Iar prorocia se vădeşte
Că spre Ierusalim ţinteşte
Şi spre Samaria apoi.
2 Popoarelor, ascultaţi voi!
S-asculte şi acest pământ,
Cu toate câte pe el sânt!
Acela care, tot mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu –
Şi şade-n Templul Său cel sfânt –
Martor să fie, pe pământ,
În contra voastră, negreşit!
3 Iată că Domnul a ieşit,
Acum, din locuinţa Lui
Şi din înaltul cerului,
El se pogoară pe pământ,
Iar pe-nălţimile ce sânt
Pe a lui faţă, El păşeşte!
4 Sub El, muntele se topeşte,
În timp ce văile se crapă
Şi curg la fel ca şi o apă,
Fiind precum ceara topită
Care de foc e încălzită.
5 Pricina ăstor lucruri toate,
Sunt nesfârşitele păcate
Pe cari le are Israel
Şi făr’delegile – la fel –
Făcute pe acest pământ,
De cei care din Iuda sânt.
Dar ce nelegiuire are
Neamul ieşit din Iacov, oare?
Nu e, cumva, Samaria?
Nelegiuirea, nu e ea?
Şi nu-i Ierusalimul, oare,
Păcatul pe cari Iuda-l are?…
6 „De-aceea, iată ce voi face:
Samaria o voi preface
Într-un morman de pietre mari,
Pe câmp aflate, un loc cari
Are să fie potrivit
Pentru al viilor sădit.
Pietrele-n vale-i prăvălesc
Şi temelia-i dezgolesc,
7 Iar chipurile ei cioplite,
Cu toate, fi-vor nimicite.
Plăţile care le-a primit –
Şi cari, de curvă, s-au vădit –
Am să le nimicesc, pe loc,
Căci am ca să le ard în foc,
Cu idolii cari – negreşit –
Din astă plată s-au plătit.
Din plăţi de curvă-au fost făcuţi,
De-aceea fi-vor prefăcuţi
În plăţi de curvă, negreşit…”
8 De-aceea plâng necontenit,
Bocesc şi umblu dezbrăcat,
Desculţ, strigând încrâncenat,
Asemenea şacalului
Şi gem, asemeni struţului.
9 Căci rana care o cuprinde
E fără leac şi se întinde
Spre a lui Iuda ţară, unde,
Pân’ la poporul Meu pătrunde,
Adică pân’ la poarta lui
Şi a Ierusalimului.
10 În Gat, ăst lucru nu-l spuneţi
Şi nici în Aco nu plângeţi
La Bet-Leafra să plecaţi
Şi în ţărână vă culcaţi.
11 Locuitoareo din Şafir
Umblă pe al cărării fir;
Treci cu ruşinea dezvelită;
Păşeşte dar, descoperită.
Locuitoarea cea pe care
Ţinutul din Ţanan o are,
Să iasă, nu mai îndrăzneşte,
Iar jalea care se vădeşte
Că bântuie în Bet-Haţel,
Vă-mpiedică-a veni la el.
12 Locuitoarea cea pe care
Ţinutul din Marot o are
Cuprinsă e de-un tremurat,
Căci fericirea i-a zburat
Şi parte de nenorocire
Are, în loc de fericire.
Nenorocirea ce-o loveşte,
Din partea Domnului soseşte
Şi-atinge-apoi mânia Lui,
Poarta Ierusalimului.
13 Caii cei iuţi, ţi-i adă, iar –
În urmă – să-i înhami la car,
Tu, cea care te dovedeşti
Că în Lachis hălăduieşti.
Află că tu te-ai arătat
O pricină pentru păcat.
Eşti prima pricină pe care
Fiica Sionului o are.
În tine-au fost, în acest fel,
Păcatele lui Israel.
14 De-aceea, iată ce păţeşti:
Află că tu te despărţeşti
De Moroşet-Gat şi că toate
Casele, în Aczib, aflate,
O amăgire se vădesc
Pentru cei care-mpărăţesc
În Israel. Apoi, cea care
15 E din Mareşa, din născare,
Un nou stăpân va căpăta.
Din Israel se va muta
Întreaga slavă. Astfel, ea,
În Adulam, are să stea.
16 Taieţi mândreţea pletelor,
Din pricina copiilor
Iubiţi. Lărgeşte-ţi pleşuvia,
Precum un vultur, căci robia,
Asupra lor, iată că vine
Şi îi va depărta de tine!