1 Cuvântul cel venit de sus,
Care de Domnul a fost spus
Către Ioel, acela care,
Pe Petuel, părinte-l are.
2 Bătrânilor, seama luaţi
Şi acest lucru-l ascultaţi!
Locuitori ai ţări-apoi,
Aminte, să luaţi şi voi!
S-a întâmplat aşa ceva,
Pe vremea voastră, sau cumva,
Pe vremea-n care, pe pământ,
Trăiau cei cari, părinţi, vă sânt?
3 Lucrul acest, să-l povestiţi
Copiilor ce-i zămisliţi,
Iar ei apoi, la rândul lor,
Să îl vestească fiilor
Pe cari şi ei îi vor avea.
Acei copii de-asemenea
Să-l spună neamului cel care
Pe a lor urmă, va apare!
4 Iată că tot ce a lăsat
Lăcusta Gazam, nemâncat,
Va înghiţi lăcusta care,
Numele de Arbeh, îl are.
Apoi, tot ceea ce-a lăsat
Lăcusta Arbeh nemâncat,
Va înghiţi lăcusta care,
Numele de Ielec, îl are.
În urmă, tot ce a lăsat
Lăcusta Ielec nemâncat,
Va înghiţi lăcusta care,
Numele de Hasil, îl are.
5 Beţivilor, treziţi-vă!
Plângeţi şi văietaţi-vă
Voi, băutori de vin, de-ndat’,
Căci mustul vost’ a fost luat!
6 În ţara mea, m-am pomenit
Că un popor a năvălit.
Poporu-acesta este tare
Şi e în număr foarte mare.
Iată dar că toţi dinţii lui
Sunt precum dinţii leului.
Măselele ăstui popor
Sunt ca ale leoaicelor.
7 A pustiit via mea, toată,
Şi-al meu smochin bucăţi e! Iată,
De coajă fost-a jupuit
Şi la pământ, apoi, trântit!
Albe ajuns-au ca să fie
Mlădiţele din a mea vie!
8 Boceşte-te cum, bunăoară,
În sac încinsă, o fecioară
Boceşte după-al ei bărbat
9 Din tinereţe. A-ncetat,
De tot, darul acela care
Fusese dat pentru mâncare –
Având alături o măsură
Din jertfa pentru băutură –
Dar care trebuia adus
Şi-n Casa Domnului depus.
10 Pustiu, câmpul s-a arătat.
Pământul este întristat,
Căci grâul este nimicit.
Iată că mustul s-a sfârşit
Şi-apoi, după toate aceste,
Nici untdelemnul nu mai este.
11 Înmărmuriţi, plugarilor!
Vă văietaţi, vierilor!
Căci ale câmpului bucate,
Pierdute-acuma, sunt, cu toate.
Grâul este pierdut. La fel,
Orzul este pierdut şi el.
12 Şi viile s-au prăpădit.
Smochinii, toţi, s-au veştejit.
Rodiul, finicu-n câmp aflat,
Mărul şi pomii s-au uscat…
Urmă de bucurie nu-i,
Azi, la copiii omului!
13 Vă-ncingeţi dar preoţi, şi voi,
Şi cu amar plângeţi apoi!
Bociţi voi, slujitori, pe care
Altaru-n slujba sa îi are!
Veniţi toţi, noaptea, ca să staţi
În strai de sac înfăşuraţi,
Voi cei cari Îl slujiţi, mereu,
Pe Cel ce-mi este Dumnezeu!
Căci a-ncetat darul cel care
Fusese dat pentru mâncare –
Având alături o măsură
Din jertfa pentru băutură –
Din Casa Celui cari, mereu,
Este al vostru Dumnezeu.
14 Vestiţi un post şi-o adunare,
Care vor fi de sărbătoare.
Pe cei bătrâni, să-i adunaţi
Şi-alăturea lor, să chemaţi
Toţi oamenii acei pe care,
Locuitori, ţara îi are.
Mergeţi la Casa Domnului
Şi-apoi strigaţi în faţa Lui.
15 „O, vai ce zi!” Da, e zi mare,
Căci se vădeşte ziua care
E-a Domnului şi, peste fire,
Vine ca şi o pustiire,
De la Cel care e, mereu,
Atotputernic Dumnezeu.
16 Hrana nu ni s-a prăpădit?
Iar bucuria n-a pierit,
Încât astăzi, nici urmă nu-i,
De ea, în Casa Domnului?
17 Sămânţa ce s-a semănat,
Sub brazdă-acuma s-a uscat.
Goale ne sunt grânarele.
Stricate sunt hambarele,
Căci şi semănătura – iată –
Zace sub glie-acum stricată!
18 Vai, cum gem vitele! Apoi,
Toate cirezile de boi
Umblă buimace, ne-ncetat,
Căci nu au loc de păşunat!
Iată, şi turmele de oi
Îndură greu, aste nevoi!
19 O, Doamne Dumnezeul meu,
Strig către Tine-acuma eu,
Căci iată, focul a lovit
Izlazurile şi-a pârlit
Toţi pomi-aceia minunaţi
Care pe câmp erau aflaţi!
20 Chiar fiarele pământului
Simţesc dogoarea focului,
Privind la Tine, rugătoare,
Căci seacă-a apelor izvoare,
Iar flacăra a înghiţit
Izlazul şi l-a pustiit.