1 „Trâmbiţe-n mâini, voi să luaţi!
Din ele, în Sion, sunaţi!
Sunaţi pe al Meu munte sfânt,
Să tremure toţi cei cari sânt
În ţară! Vine ziua Lui!
E-aproape ziua Domnului!
2 O zi de întuneric mare
Şi negură, o zi în care
Întunecimea se întinde,
Iar vălul norilor cuprinde
Tăriile cerurilor.
Pe munţi, se-ntinde un popor,
Precum zorii de dimineaţă
Se-ntind peste a lumii faţă.
E un popor puternic, tare,
Cum n-a mai fost din veac şi n-are,
Nicicând, altul ca să mai fie,
În vremile ce au să vie.
3 Focul, în faţă-i, tot cuprinde
Şi-n spate-i flacăra se-ntinde.
Grădină a Edenului,
E ţara, înaintea lui,
Iar după el, e un pustiu
Căci nu rămâne nimic viu;
De flacăra-i nimicitoare,
Nimic nu poate-avea scăpare.
4 Pare că sunt cai îndrăzneţi
Şi fug ca nişte călăreţi.
5 Vin uruind, ca nişte cară,
Şi pârâie precum o pară
De foc, pe munţi, când întâlneşte
Miriştea şi o mistuieşte.
Par o oştire întărită
Care de luptă-i pregătită.
6 Înspăimântat, orice popor
Se-arată, înaintea lor,
Iar feţele îngălbenesc
Îndată de cum îi zăresc.
7 Ca şi războinicii aleargă,
Urcă pe zid, ştiind să meargă
Pe a lui cale fiecare
Şi nu se-abat de la cărare.
8 Nu se împing, nu se zoresc,
Ţin şirul şi se năpustesc
Printre săgeţi şi nicidecum
Nu se opresc din al lor drum.
9 Se răspândesc într-o cetate
Şi-aleargă fără greutate,
Pe ziduri. Nu vor să se lase:
Se caţără şi intră-n case
Pe ramele ferestrelor,
Precum hoardele hoţilor.
10 Cutremurate-n faţă-i sânt
Şi cerul şi acest pământ
Şi soarele de-asemenea.
Luna se-ntunecă şi ea,
Iar ale bolţii mândre stele
Îşi pierd luminile şi ele.
11 Tunet, e glasul Domnului,
Mergând în faţa oştii Lui.
Tabăra Lui e foarte mare.
De-asemenea e foarte tare
Acela care se vădeşte,
Cuvântul, că îl împlineşte.
A Domnului zi se arată
Mare a fi şi-nfricoşată.
Dar cine poate fi în stare
Să suferă acea zi, oare?
12 „Acuma chiar” – a zis apoi,
Domnul – „vă-ntoarceţi înapoi
Cu inimile, către Mine,
De plânset şi de bocet pline!
Cu post, de-asemeni, căutaţi,
‘Nainte-Mi să vă-nfăţişaţi!
13 Nu sfâşiaţi, straiele, voi,
Ci inimile, şi-napoi
Veniţi la Cel care, mereu,
Vă este Domn şi Dumnezeu,
Căci El este îndurător
Şi îndelung e răbdător.
De milă plin, S-a arătat
Şi-n bunătate e bogat.
De relele ce le trimite –
Asupră-vă îngrămădite –
Şi care-s gata ca să vie,
Îi pare rău. Dar cine ştie,
14 De nu se-ntoarce înapoi
Şi de nu Se căieşte-apoi?
Sau cine ştie, de cumva,
Nu lasă-n urma Lui, ceva?
Poate o binecuvântare,
Ori nişte daruri de mâncare
Sau poate că şi o măsură
Din jertfa pentru băutură,
Pentru Cel care, tot mereu,
Vă este Domn şi Dumnezeu.
15 În mâini, trâmbiţe să luaţi
Şi în Sion voi să sunaţi!
Vestiţi un post şi-o adunare
Care va fi de sărbătoare!”
16 Strângeţi poporul, iar apoi,
O adunare sfântă, voi
Va trebui ca să aveţi!
Pe cei bătrâni, să îi strângeţi!
Strângeţi copiii! Să luaţi
Şi pruncii ce-s la sân aflaţi!
Să iasă mirele afară,
Să iasă din a lui cămară,
Iar din odaia ei, să iasă,
De-ndată, şi a lui mireasă!
17 Toţi preoţii cari se vădesc
Precum că Domnului slujesc,
Să vină să se-aşeze dar,
Iar între tindă şi altar
Să plângă şi să strige-apoi:
„Doamne, îndură-Te de noi!
Iar moştenirea Ta, din ţară,
N-o lăsa Doamne, de ocară!
Nu lăsa Doamne-al Tău popor,
Batjocură a tuturor!
De ce, printre neamuri, cumva,
Să se întrebe cineva:
„Ce este cu acest popor?
Unde e Dumnezeul lor?”
18 Pentru-a Lui ţară, ne-ncetat,
De râvnă plin S-a arătat
Domnul şi multă îndurare,
Pentru al Său popor, El are.
19 Poporului, El i-a vorbit:
„Şi grâu şi must, Eu vă trimit
Şi untdelemn proaspăt apoi,
Căci săturaţi vreau să fiţi voi,
Ca nu cumva s-ajungeţi iară,
Printre popoare, de ocară.
20 Vrăjmaşul care e aflat
În miazănoapte, depărtat
Are să fie de la voi.
Am să îl izgonesc apoi,
Spre un pământ rău, pustiit,
Care de apă e lipsit.
Am să-i împing, vrăjmaşului,
Partea din faţă-a oştii lui,
În marea de la răsărit
Şi-apoi în cea din asfinţit
Am să-i împing partea pe care
În coada oştilor o are.
Se va-nălţa duhoarea lui –
Mirosul putregaiului –
În sus, pentru că am văzut
Că el, grozav doar, s-a crezut.
21 Pământule – de bună seamă –
Nu trebuie să ai vreo teamă,
Ci tu – acum – bucură-te
Mereu, şi veseleşte-te,
Căci Domnul face lucruri cari
Se dovedesc nespus de mari!
22 Fiare din câmp, nu vă speriaţi,
Ci voi – acum – vă bucuraţi,
Căci iar, izlazul din pustie
Plin de verdeaţă o să fie.
Pomii – iar – roadă o să dea,
Smochinul de-asemenea
Şi-apoi şi viţa cea de vie
Plină de rod are să fie.
23 Vă bucuraţi voi, cei pe care
Sionul, drept copii, îi are!
În Domnul, să vă veseliţi,
Căci de la El, ploaie, primiţi.
El vă dă ploaia timpurie,
Precum şi ploaia cea târzie,
Căci El va face – bunăoară –
Precum făcea odinioară
24 De grâu – precum se va vedea –
O să se umple aria.
Apoi, atunci când acea vreme
A roadelor vine, vor geme
Teascuri şi tocitoare pline,
Căci ele-abia de vor mai ţine
Mustul şi untdelemnul care
Vor fi în cantitate mare.
25 În felu-acesta, Eu găsesc
Cu cale, să vă răsplătesc
Anii pe care i-au mâncat
Lăcustele ce s-au chemat
Gazam, Arbeh, Ielec şi cea
Care Hasil, drept nume-avea.
Toate lăcustele acele,
De Mine-au fost trimise ele,
Pentru că Eu le-am poruncit,
Asupră-vă să fi venit.
26 Atuncea, voi o să mâncaţi
Şi-astfel o să vă săturaţi.
Numele Celui cari, mereu,
Vă este Domn şi Dumnezeu,
Aveţi să-L lăudaţi apoi,
Căci minuni face pentru voi.
N-am să îngădui, de ocară,
Al Meu popor s-ajungă iară!
27 Veţi şti atunci, că Eu sunt Cel
Din mijlocul lui Israel!
Veţi şti atunci, precum că Eu
Sunt al vost’ Domn şi Dumnezeu!
Veţi şti că în afara Mea,
Nu se mai află nimenea
Şi n-am să-ngădui, de ocară,
Al Meu popor s-ajungă iară.
28 Peste orice făptură, Eu –
Atuncea – torn din Duhul Meu.
Fiicele voastre şi-ai voşti’ fii
Au să rostească prorocii.
Bătrânii voştri vor avea
Vise şi de asemenea,
Vedenii dau tinerilor.
29 Chiar şi asupra robilor
Şi roabelor, turna-voi Eu,
În acel timp, din Duhul Meu.
30 Atunci se vor vedea că sânt
Semne în cer şi pe pământ,
Pe care vi le spun acum:
Sânge şi foc şi stâlpi de fum;
31 Soarele-n beznă se preface,
Iar luna, sânge, se va face.
Acestea toate au să fie
Mai înainte ca să vie
Ziua cea mare-nfricoşată
Care-i „a Domnului” chemată.
32 În acea zi a Domnului,
Acela cari, Numele Lui,
Are să-L cheme – negreşit –
Acela fi-va mântuit.”
Pe muntele Sionului,
E mântuirea Domnului.
În acel loc, noi o găsim,
Aflată la Ierusalim –
Aşa după cum, negreşit,
Chiar Domnul a făgăduit –
Şi printre cei rămaşi, pe care,
El însuşi, să îi cheme, are.