1 „Iacov, rob al lui Dumnezeu
Şi-al Domnului Iisus, mereu,
Spre seminţiile pe care,
Neamul lui Israel le are,
În diferite părţii aflate –
Şi-s doisprezece – sănătate!
2 Dragii mei fraţi, doresc să ştiţi,
Că trebuie ca să priviţi,
Cu bucurie, fiecare,
Orişice fel de încercare,
Ce se abate, peste voi,
3 Ca unii care ştiţi apoi,
Cum că, credinţa arătată,
Prin ele, vă este-ncercată,
Mărindu-vă, prin încercare,
Puterea voastră, de răbdare.
4 Apoi, ştiţi bine că răbdarea
Îşi va desăvârşi lucrarea,
Pentru ca, la sfârşit, să fiţi –
Cu toţi – întregi, desăvârşiţi
Şi nici o lipsă – cineva –
Să nu aibă apoi, cumva.
5 Dacă vreunuia-i lipseşte
Înţelepciunea, trebuieşte
S-o ceară de la Dumnezeu,
Pentru că El o dă, mereu,
Cu mână largă, tuturor
Acelora care o vor.
Au s-o primească fiecare,
Căci El o dă fără mustrare.
6 S-o cereţi doar, cu stăruinţă,
Să arătaţi multă credinţă
Şi nu cumva să vă-ndoiţi.
Cel care se-ndoieşte, ştiţi,
Că seamănă cu valul mării,
Purtat spre necuprinsul zării,
De vântul care s-a iscat
Şi-l tulbură, neîncetat.
7 Un om de-acesta, nu cumva,
S-aştepte a primi, ceva,
Din partea Domnului, căci el
8 S-a dovedit, în acest fel,
Nehotărât şi schimbător,
Pe calea lui. Deci fraţilor,
9 Să ştiţi dar, că acela care,
Numai o stare joasă are,
Va trebui, neîncetat,
S-arate cât s-a înălţat;
10 Iar, dimpotrivă, trebuieşte
Cel ce bogat se dovedeşte,
Ca să arate, negreşit,
În ce măsură s-a smerit,
Căci trecători sunt fiecare,
Precum este a ierbii floare.
11 Când zorii zilei au venit,
Iar soarele a răsărit,
Căldura lui dogoritoare
Usucă iarba: a ei floare
Se va desprinde în tăcere
Şi-ntreaga-i frumuseţe piere.
Aşa e şi cu cel bogat:
Cu iarba e asemănat
Şi se va ofili, astfel,
În drumurile lui, şi el.
12 Ferice-i zic celui ce poate
Ca să învingă, întru toate,
Ispita ce l-a pârjolit,
Căci după ce va fi găsit
Că este bun, el dobândeşte
Cununa ce-o făgăduieşte
Al nostru Domn, necontenit,
Pentru toţi cei ce L-au iubit.
Cununa vieţii este ea,
Iar Dumnezeu o să vi-o dea.
13 Nimeni, când este ispitit,
Să nu fie nesocotit
Şi să gândească: „Iată, eu,
Sunt ispitit, de Dumnezeu”,
Pentru că Domnul, negreşit,
Nu va putea fi ispitit
Şi totodată, se vădeşte
Precum că El nu ispiteşte.
14 Ci, fiecare-i ispitit,
Când e atins şi e momit
De pofta care l-a-ncercat.
15 Din pofta lui, s-a întrupat
Păcatul, care-nfăptuit,
Aduce moarte, negreşit.
16 De-aceea, zic, dragii mei fraţi:
Singuri, să nu vă înşelaţi.
17 Oricare lucru bun, primit,
Oricare dar desăvârşit,
Pe care noi l-am căpătat,
Numai de sus, ne este dat.
Toate acestea, fraţilor,
Părintele luminilor
Ni le-a trimis. Nici o schimbare
Şi nici o umbră de mutare –
În El – nicicând, nu s-a văzut.
18 De bună voie, ne-a născut,
Acuma, prin Cuvântul Lui –
Cuvântul adevărului –
Pentru ca pârgă să fim noi,
Între-ale lui făpturi, apoi.
19 Lucrul acesta îl ştiţi bine,
Dragii mei fraţi, dar, vreau a ţine
Minte, un lucru: fiecare
Să fie iute-n ascultare;
Încet în vorbe să mai fie,
Şi-apoi, zăbavnic la mânie;
20 Căci omul – în mânia lui –
Nu e pe placul Domnului,
Iar sub a ei înrâurire,
Nu va lucra-n neprihănire.
21 Deci, orişice necurăţie,
Vreau, lepădată, ca să fie,
Din sânul vostru, după care,
Scăpaţi de orice revărsare
De răutate, şi primiţi,
Doar cu blândeţe şi smeriţi,
Cuvântul ce a fost sădit,
În voi, şi care, negreşit,
Pătrunde în a voastră fire,
Ca să v-aducă mântuire.
22 Aveţi Cuvântul Domnului:
Fiţi deci, împlinitorii Lui,
Căci dacă doar Îl ascultaţi,
Să ştiţi, că singuri, vă-nşelaţi;
De-aceea, fiţi împlinitori
Şi nu numai ascultători.
23 Dacă ascultă cineva,
Cuvântul, şi-apoi, altceva,
Nu face – deci, nu-L împlineşte,
Prin fapte – se asemuieşte
Cu cel care o să privească,
Văzundu-şi faţa lui firească,
Într-o oglindă, iar apoi,
24 Când se întoarce înapoi
Şi pleacă, va uita, îndată,
De felu-n care, ea arată.
25 Însă, acel ce-şi adânceşte
Privirea şi-apoi stăruieşte
În legea cea desăvârşită
Care ne este dăruită –
A slobozeniei, fraţilor –
Fără a fi ascultător,
Uituc – pentru că dovedeşte,
Prin fapte, că o împlineşte –
Acela fi-va fericit,
În lucrul său, necontenit.
26 Dacă se crede cineva,
Că e religios, cumva,
Dar limba nu şi-o stăpâneşte,
Prin faptu-acela, dovedeşte
Că el, în inimă, se-nşală,
Pentru că, fără îndoială,
Zadarnică-i – vă pot a spune –
Întreaga lui religiune.
27 Religiunea cea curată,
Plăcută şi neîntinată,
În faţa Domnului Cel care,
Tată, ne e, la fiecare,
Este ca noi să cercetăm
Orfanii, să le ajutăm
Pe văduve şi-apoi să ştim
Ca, ne-ntinaţi, să ne păzim.”