1 „Vă rog, acum, dragii mei fraţi,
Atenţi, ca să mă ascultaţi,
Căci eu mai am, ceva, de spus:
Credinţa Domnului Iisus –
Credinţa-n Domnul slavei – voi
Să n-o ţineţi, cătând apoi,
Numai la faţa omului
Şi la îmbrăcămintea lui.
2 De pildă, de cumva, apare
Un om, la voi, în adunare –
Purtând, pe deget, un inel,
Din aur, şi având pe el,
Un rând de straie minunate –
Şi, tot atunci, o să se-arate
Şi-un om sărac – prost îmbrăcat,
Numai în sac înfăşurat,
3 Voi veţi privi, cu bunătate,
Spre cel cu hainele bogate;
Apoi, o să îi spuneţi: „Hai,
În locu-acesta, ca să stai!”;
Îi veţi da cinste şi onoare,
În timp ce, „Tu stai în picioare”,
Sau „La picioare să îmi stai,
Căci ăsta-i locul ce îl ai”,
Veţi spune omului sărac,
Înfăşurat doar într-un sac.
4 Seamă luaţi, la pilda mea:
Aşa purtări, de veţi avea,
Nu arătaţi voi, părtinire?
Nu faceţi voi, deosebire,
Între aceşti doi muritori?
Nu v-aţi făcut judecători,
Peste fiinţele acele,
Şi n-aţi vădit voi, gânduri rele?
5 De-aceea, vreau, dragii mei fraţi,
Atenţi, ca să mă ascultaţi!
Iată, vă-ntreb, acuma, eu:
Oare, nu Domnul Dumnezeu
Alesu-i-a, de pe pământ,
Pe cei ce s-au vădit că sânt
Săraci, ca prin a Lui voinţă,
Bogaţi să-i facă, în credinţă,
Moştenitori – pe fiecare –
Peste Împărăţia care,
El a promis, c-o dăruieşte,
Aceluia cari Îl iubeşte?
6 Iar voi – precum o dovediţi –
Pe cel sărac, îl înjosiţi!
Dar nu bogaţii sunt cei care,
Vă asupresc, fără-ncetare?
Şi nu ei vă târăsc, pe voi,
Pe la judecători, apoi?
7 Nu ei batjocoresc, în lume,
Acum, frumosul vostru nume?
8 Acela care-o să-mplinească,
Mereu, Legea împărătească –
Aşa precum a glăsuit
Scriptura, când a poruncit
„Aproapele să ţi-l iubeşti,
Precum pe tine te-ndrăgeşti” –
Acela, doar, va face bine.
9 Dar dacă voi aveţi a ţine
Seama, de faţa omului,
Când judecaţi păcatul lui,
Voi o-ncălcaţi – se înţelege –
Şi osândiţi sunteţi, de Lege.
10 Cel care, Legea, o păzeşte
Şi o poruncă doar greşeşte,
Se face – fără doar şi poate –
În urmă, vinovat, de toate.
11 Cel care-a spus „Să nu curveşti”,
A spus apoi, să te păzeşti
„Să nu ucizi”. Ia seama bine:
Dacă departe te vei ţine,
Neîncetat, de preacurvie,
Însă ucizi, vreau să se ştie –
Şi bine, vreau a se-nţelege –
Că eşti un călcător de Lege.
12 Voi să vorbiţi şi să lucraţi,
Ca nişte oameni, judecaţi,
De legea slobozeniei. Iată
13 Că judecata se arată,
Fără de milă, cu cel care
N-a avut milă şi-ndurare.
Însă, prin mila dovedită,
E judecata, biruită.
14 Întreb acum: ce folosinţă
Ai tu, spunând că ai credinţă,
Dacă n-ai fapte? Poate ea,
Ca, mântuire, să îţi dea?
15 Dacă un frate, bunăoară –
Sau poate că o surioară –
Flămânzi, nu vor avea a pune,
Un strai, pe ei, şi-atunci va spune
16 Unul din voi „Duceţi-vă,
Mâncaţi şi încălziţi-vă”,
Fără să le fi dăruit
Ceva, la ce le-a folosit?
17 La fel, este şi cu credinţa:
Pentru a-şi întări fiinţa,
Trebuiesc faptele ce-o poartă,
Pentru că altfel, ea e moartă.
18 Atunci când întâmpla-se-va,
Că o să spună cineva:
„Tu ai credinţa ta, iar eu
Am fapte. Dacă nu ţi-e greu,
Să-ţi văd credinţa dobândită,
Care, de fapte, e lipsită;
Apoi, la rându-ţi, vei putea
Să vezi şi tu, credinţa mea,
Prin faptele ce-s săvârşite,
Nu din cuvintele rostite”.
19 Tu crezi că unu-i Dumnezeu,
Şi bine faci. Dar, îţi spun eu,
Că nu eşti singur: bunăoară…
Şi dracii cred, şi se-nfioară!
20 Din tot ceea ce am vorbit,
Pricepi dar, om nesocotit,
Că dacă fapte n-ai făcut,
Doar în zadar, tu ai crezut?
Zadarnică îţi e credinţa,
Căci nu-ţi aduce biruinţa.
21 Cu-Avram, nu s-a-ntâmplat la fel?
Când socotit ajunse el,
A fi un om neprihănit?
Nu când, prin fapte-a dovedit,
Lucrul acesta, când s-a dus
Şi, pe Isac, el l-a adus,
La al lui Dumnezeu altar,
Drept jertfă, să îl dea, în dar?
22 Astfel, credinţa ce-o avea,
Cu faptele se-nlănţuia;
Fiind, prin ele, dovedită,
Ea a ajuns desăvârşită.
23 În felu-acesta, s-a-mplinit
Scriptura care-a glăsuit:
„Avram, pe Domnul, L-a crezut
Prin tot ceea ce a făcut”,
Iar faptu-acesta – avem ştire –
„S-a socotit neprihănire”.
24 Vedeţi că omu-i socotit,
Prin fapte doar, neprihănit,
Şi nu doar prin credinţa care
O-mpărtăşeşte fiecare.
25 Acelaşi lucru s-a-ntâmplat,
Cu curva care s-a chemat
Rahav: n-a fost ea socotită,
Prin fapta ei, neprihănită,
Atuncea când i-a găzduit
Pe soli şi-apoi i-a izbăvit,
Scoţându-i pe o altă cale,
Din interiorul casei sale?
26 După cum trupul cel lipsit
De duh e mort, e dovedit
Că şi credinţa este moartă,
Atunci când faptele n-o poartă.”