1 „Vă spun dar, fraţii mei, să ştiţi,
Învăţători mulţi, să nu fiţi,
Pentru că aspră se arată,
Atunci, a noastră judecată.
2 În multe feluri, toţi greşim;
Un lucru, trebuie să ştim:
Dacă un om nu a greşit,
În vorbă, e desăvârşit,
Putând să ţină-n mâna lui,
Mereu, frâiele trupului.
3 Dacă – de pildă – cailor,
Vom pune frâie-n gura lor,
Putem, uşor, să-i cârmuim
Şi al lor trup să-l stăpânim.
4 Corăbiile-apoi sunt mari
Şi-mpinse sunt, de vânturi tari;
Totuşi, o cârmă mică poate
A le struni, precum socoate
Cârmaciul, după gustul lui.
5 La fel, şi limba omului:
Un mădular mic se vădeşte,
Dar cu mari lucruri se făleşte.
Căci, un foc mic, iute se-ntinde
Şi o pădure mare-aprinde.
6 Limba-i un foc, s-aveţi dar ştire,
E-o lume de nelegiuire.
Ea este mădularul care,
Mereu, aduce întinare,
Trupului nostru. Când o prinde
Focul gheenei, ea cuprinde,
Pe negândite-a vieţii roată.
7 Omul ajuns-a ca să poată
Să îmblânzească păsări, fiare,
Vieţuitoarele din mare,
8 Dar limba, n-o să reuşească,
Nicicând, ca să o îmblânzească,
Pentru că ea e răul care
Nu poţi să-l ţii în înfrânare
Şi-n cumpătare să se poarte,
Căci are-n ea otrăvi de moarte.
9 Cu limba-L binecuvântăm,
Pe Domnul, şi îi blestemăm,
Pe ceilalţi oameni, care, iată,
Asemeni sunt, cu-al nostru Tată,
Căci fiecare – e ştiut –
E după chipul Său făcut.
10 Aceiaşi gură, în ea are
Blestem şi binecuvântare!
Dar eu vă spun, ca să se ştie:
Nu trebuie, aşa, să fie!
11 Vă-ntreb acuma, fraţilor:
Dacă e numai un izvor,
Din el o să ţâşnească-afară
Şi apă bună şi amară?
12 Sau poate, oare, un smochin,
Roadă să dea, ca de măslin?
Sau poate da viţa smochine?
De-aceea – luaţi seama bine –
Căci apa care e sărată,
Nu va fi dulce, niciodată.
13 E cineva cari s-a văzut
Că-i înţelept şi priceput?
Acela, cu buna purtare
Şi cu blândeţea ce o are,
S-arate faptele lui bune,
Făcute cu înţelepciune!
14 Dar dacă voi aţi adunat
Pizmă amară, ne-ncetat,
În inimă şi, peste voi,
Un duh de ceartă stă apoi,
De laudă să nu vorbiţi,
Ca nu cumva voi să minţiţi,
În contra adevărului.
15 Înţelepciunea asta nu-i
De sus venită, ci-i firească;
E pământeană şi drăcească.
16 Acolo unde se găseşte
Pizma, şi cearta locuieşte,
Cu al ei duh; acel loc are
Parte, mereu, de tulburare.
Din tulburările acele,
Ieşi-vor numai fapte rele.
17 Iată, să ştie-acum, oricine:
Înţelepciunea care vine
De sus – de la al nostru Tată –
Este, întâi şi-ntâi, curată.
Ea, paşnică, s-a arătat,
Blândă, uşor de-nduplecat,
Plină – mereu – de îndurare.
Ea, numai roade bune, are,
Căci este fără părtinire
Şi nefăţarnică, din fire.
18 Roada neprihănirii dată,
Este în pace semănată
Pentru cei cărora le place
Şi ştiu ca să aducă pace.”