1 Doar şase zile-i despărţea,
De Paşti, când, în Betania,
La Lazăr – cel ce-a fost trezit,
Din moarte – Domnul a venit.
2 În casă, cina-L aştepta;
Cu El, Lazăr – la masă – sta,
Iar Marta Îi slujea. Maria
3 A părăsit bucătăria,
Lăsând, pe Marta, tot; s-a dus
Şi mir de nard, scump, a adus.
Cu litru-acel de mir curat,
Ea, pe picioare, L-a spălat,
Pe Domnul. Casa s-a umplut,
De un miros, foarte plăcut,
De mir. Maria s-a plecat
Şi, cu al ei păr, I-a uscat
Picioarele. Când a văzut,
4 Gestul pe care l-a făcut
Femeia, Iuda, cel numit
Iscarioteanul – cel menit
Să-L vândă – al lui Simon fiu,
Zise, îndată, grijuliu:
5 „Oare de ce, nu s-a putut,
Ca mirul să se fi vândut –
Măcar cu trei sute de lei –
Şi-apoi, să dăm banii acei,
Săracilor?” El a vorbit
6 Aşa, nu că s-ar fi gândit
La cei săraci, dar el ţinea
Punga şi, tot ce se punea
În ea, în mâna-i a intrat.
7 Domnul Iisus a cuvântat:
„Lăsaţi-o dar, fiindcă ea,
Pentru îngropăciunea Mea,
Mirul acesta, l-a ţinut.
8 Pe cei săraci, voi i-aţi avut
Mereu alături – şi-i aveţi.
Pe Mine, însă, nu puteţi
Cu voi, mereu, a Mă avea.”
9 Că este în Betania
Iisus, aflară mulţi Iudei.
În număr mare, au mers ei,
Acolo, nu doar pentru El,
Ci pentru Lazăr mai mult – cel
Care, din morţi, a înviat.
10 Când marii preoţi au aflat
De Lazăr, au şi hotărât
Că şi el trebuie-omorât,
11 Pentru că, din a lui pricină,
La ei, mulţi n-au mai vrut să vină,
Ci – cu mai mult drag – ei s-au dus,
Sfârşind a crede în Iisus.
12 A doua zi, o gloată care
Era la praznicul cel mare,
Când auzit-a că Iisus,
Către Ierusalim, S-a dus,
13 A luat ramuri de finic
Şi-a alergat – mare şi mic,
Tânăr, bătrân – vrând fiecare,
Să-I iasă în întâmpinare.
„Osana! Binecuvântat
E-al lui Israel Împărat!” –
Strigau toţi, la vederea Lui.
„Cel ce-n Numele Domnului,
Acuma, ni s-a arătat,
Să fie binecuvântat!”
14 Un măgăruş, găsi Iisus,
Şi-a-ncălecat, precum s-a spus:
15 „Fiica Sionului n-ai teamă,
Când Împăratul tău te cheamă.
Pe-al măgăriţei mânz, la tine,
Călare – El – acuma, vine.”
16 Discipolii n-au priceput
Acestea, de la început,
Dar după ce-a fost proslăvit
Iisus, cu toţi şi-au amintit
Că, despre El, toate-au fost scrise
Şi că – de fapt – se-nfăptuise
Totul, precum s-a prorocit.
17 Acei care L-au însoţit
Când, din mormânt, El l-a chemat,
Pe Lazăr şi l-a înviat,
Mărturiseau, acum, de El.
18 Cu-atât mai mult, norodu-acel
Ieşi-n a Lui întâmpinare,
Cuprins de o uimire mare.
19 Văzând acestea, între ei,
Vorbiră câţiva Farisei.
„N-aveţi câştig, de nici un fel,
Căci lumea merge după El.”
20 Acolo-au fost nişte Greci care,
La praznicul acela mare,
Ce la Ierusalim se ţine,
Obişnuiau să se închine.
21 De Filip – cel ce se trăgea
Din Betsaida-n Galileea –
Grecii acei se-apropiară
Şi, cu căldură, îl rugară:
„Doamne, am vrea, ca pe Iisus,
22 Să Îl vedem.” Filip s-a dus,
Ca să vorbească, cu Andrei;
S-au sfătuit, iar apoi, ei
Au mers să-I spună, lui Iisus.
23 Acesta, drept răspuns, a spus:
„Iată că ceasul a sosit,
Când Fiul fi-va proslăvit.
24 Aflaţi căci, cu adevărat,
Grăuntele de grâu picat,
În brazdă, de nu va pieri,
Singur va fi; de va muri,
Roadă bogată, dobândeşte.
25 Cel care, viaţa, îşi iubeşte,
O să şi-o piardă; dar cel care
Viaţa-şi urăşte-n lume, are
S-o capete, căci va să-i fie,
Viaţa, dată, pe veşnicie.
26 Acum, să vă mai spun ceva:
Dacă-Mi slujeşte cineva,
Să Mă urmeze! Unde-s Eu,
Va fi şi slujitorul Meu.
Dacă-Mi slujeşte cineva,
De Tatăl Meu, cinstit fi-va.
27 E tulburat sufletul Meu.
Şi-acuma, ce voi zice Eu?…
Tată al Meu, Mă izbăveşte
De ceasul ce se pregăteşte?…
Dar pentru-acest ceas, am venit,
Pentru-acest ceas, M-am pregătit!
28 Să-Ţi proslăveşti, Numele, Tată!”
Din cer, s-a auzit, pe dată,
Un glas ce-a zis: „L-am proslăvit
Şi-L proslăvesc, necontenit!”
29 Norodul care auzise,
Glasul din cer, un tunet, zise
Că auzit-a. Mulţi spuneau –
Şi, cu părerea, îşi dădeau,
Cum că „Acel, care-a vorbit,
E-un înger, din văzduh venit.”
30 Iisus a zis: „Glasul acel,
Nu Mie Mi-a vorbit, ci el
Vorbit-a pentru voi. Căci iată:
31 Acuma, este judecată
Lumea, şi-afară este dat
Stăpânul ei. Când, înălţat,
32 De pe pământ, am să fiu Eu,
Oameni, am să atrag, mereu.”
33 Le-a spus dar, de ce fel de moarte,
Va urma El să aibă parte.
34 Norodu-atuncea I-a vorbit:
„Din Lege, noi am auzit,
Cum că Hristos rămâne-n veci,
Şi-i drept ce scrie-n Lege. Deci,
Atuncea, cum de-ai arătat
Că Fiul trebuie-nălţat”
Cine-I dar Fiul omului?”
35 Iisus a zis, la rândul Lui:
„Puţină vreme-aveţi lumină.
Umblaţi în ea, ca să nu vină
Bezna, să vă cuprindă-apoi;
Dacă, în beznă, umblaţi voi,
Nu ştiţi încotro vă-ndreptaţi.
36 Deci, în lumină să umblaţi,
Atât cât, încă, o aveţi,
De fii, luminii, să-i fiţi, vreţi.”
După ce-a dat acest răspuns,
Iisus, de gloată, S-a ascuns.
37 Măcar că semne a făcut,
Printre Iudei, ei n-au crezut,
Nici chiar atuncea, în Iisus,
38 Spre-a se-mplini tot ce a spus
Isaia-n prorocia lui:
„Doamne, nu-i pasă nimănui,
De tot ce-am zis, căci cine, oare,
Vorbirii noastre-a dat crezare?
Şi cui i s-a descoperit
Puterea de nebănuit
A braţului lui Dumnezeu?”
39 De-aceea, lor le venea greu
A crede, ceea ce-au văzut
Şi-au auzit – ei n-au putut,
Căci, prin Isaia, s-a vorbit:
40 „Sunt orbi, inima le-a-mpietrit,
Ca ochii lor să nu mai vadă,
Să nu-nţeleagă, să nu creadă,
Să nu se-ntoarcă înapoi –
La Domnul – să-i vindec apoi.”
41 Isaia, astfel, a vorbit,
În clipa-n care a privit,
La slava Lui. Totuşi, erau
42 Şi mulţi fruntaşi care credeau
În El, însă, de Farisei,
Teamă purtau; de-aceea, ei,
Pe faţă, nu-L mărturiseau.
Afară a fi daţi, riscau –
Din sinagogi, de-ar fi vorbit,
43 De El. Ei, însă, au iubit –
Mai mult – doar slava omului,
Decât pe cea a Domnului.
44 Iisus strigă, atunci: „Oricine
E-acela care crede-n Mine,
Nu crede-n Mine, ci v-am zis:
Crede în Cel ce M-a trimis!
45 Cel care M-a văzut şi crede,
Pe Cel ce M-a trimis, Îl vede!
46 Eu am venit să fiu lumină,
În lumea cea de beznă plină,
Ca toţi cei cari au să Mă creadă,
În întuneric, să nu şadă.
47 Dacă-Mi aude cineva,
Cuvintele şi, de cumva,
Nu le păzeşte, tuturor,
Vă spun că nu-s judecător.
În lume, Eu nu am venit
Ca să o judec; am sosit,
Ca lumea, să o mântuiesc.
48 Pe cei ce Mă nesocotesc
Şi nu primesc cuvântul Meu,
Nu am să îi osândesc Eu,
Căci, să o facă, este cine:
Cuvântul, Cel vestit de Mine,
Acela se va dovedi
Că-i Cel care-i va osândi,
Când va fi ziua de apoi.
49 Aminte dar, să luaţi voi,
Că, de la Mine, nu v-am zis
Nimic, ci Cel ce M-a trimis –
Al Meu Tată – Mi-a poruncit
Să vă spun tot ce-am auzit.
50 Poruncile Tatălui Meu
Sunt viaţă veşnică; iar Eu,
La voi, în lume, le-am adus,
Aşa cum Tatăl Mi Le-a spus.”