1 „Eu, viţa, sunt, adevărată.
Vierul este al Meu Tată.
2 El taie orişice mlădiţă,
Neroditoare, de pe viţă.
Însă, mlădiţa ce rodeşte,
Tatăl, mereu, o curăţeşte,
Ca să rodească, ne-ncetat.
3 Acuma, voi v-aţi curăţat,
Din pricina cuvintelor,
Spuse – de Mine – tuturor.
4 Să staţi în Mine, căci apoi,
Am să rămân şi Eu, în voi.
Cum nu rodeşte o mlădiţă –
Care nu a rămas în viţă –
Nici voi, roadă, nu aduceţi,
În Mine, de nu rămâneţi.
5 Vă spun că Eu sunt acea Viţă,
Iar voi sunteţi câte-o mlădiţă.
De-aceea zic că, orişicine
Are ca să rămână-n Mine –
Şi-n cine voi rămâne Eu –
O să rodească mult, mereu;
Căci, despărţiţi, dacă sunteţi,
De Mine, roadă, nu faceţi.
6 Cel cari, din Mine, a plecat,
Afară fi-va aruncat,
Ca o mlădiţă oarecare,
Bună de foc, neroditoare.
Aste mlădiţes-s adunate
Şi pradă focului sunt date.
7 Dacă, În Mine, rămâneţi,
Şi dacă-n voi o să ţineţi
Cuvântul Meu, tot ce doriţi,
Să cereţi doar, şi-o să primiţi!
8 Prin ceea ce voi aţi rodit,
Al Meu Tată, e proslăvit;
Iar voi veţi fi printre acei
Care sunt ucenicii Mei.
9 Precum, de Tatăl, sunt iubit,
La fel, şi Eu v-am îndrăgit.
De-aceea, grijă să aveţi
Şi-n dragoste să-Mi rămâneţi.
10 Poruncile-Mi, de le păziţi,
În a Mea dragoste-o să fiţi –
Aşa cum am păzit şi Eu,
Poruncile Tatălui Meu –
Şi-n a Sa dragoste-am rămas.
11 V-am spus acestea-n acest ceas,
Ca bucuria-Mi să rămână,
În voi, pentru a fi deplină
Şi-a voastră bucurie, care,
Dată vă e, la fiecare.”
12 „Astă poruncă, vă las Eu:
Unii pe alţii, tot mereu,
Să vă iubiţi, necontenit,
La fel cum şi Eu v-am iubit.
13 Nu este dragoste mai mare,
Decât când cineva-i în stare,
Ca viaţa – dar scump ce-l avea –
Pentru prieteni, să şi-o dea.
14 Prieteni Îmi sunteţi, mereu,
De faceţi ce poruncesc Eu.
15 Robi, să vă spun, Mie nu-Mi place,
Căci robul nu ştie ce face,
Stăpânul său; ci v-am numit
Prieteni. V-am destăinuit
Tot ceea ce-auzisem Eu,
În ceruri, de la Tatăl Meu.
16 Un lucru, să-nţelegeţi, bine:
Că nu voi M-aţi ales pe Mine.
Eu v-am ales! V-am rânduit
Şi, ca să mergeţi, v-am gătit,
S-aduceţi roade care-apoi
Au să rămână. Astfel, voi,
Orice veţi cere, primi-veţi,
Dacă-n al Meu Nume, cereţi.
17 Unii pe alţii – poruncesc –
Să vă iubiţi! Asta voiesc!”
18 „Urâţi, atunci când o să fiţi,
De către lume, voi să ştiţi
Că Eu am fost – mai înainte –
Urât, de ea. Să ţineţi minte:
19 De-aţi fi din lume, dragii Mei,
Ea ar iubi ce este-al ei;
Dar nu sunteţi, din lume, voi,
Şi pentru că Eu – mai apoi –
Din al ei mijloc, v-am ales,
Este uşor de înţeles
De ce, urâţi sunteţi, de ea.
20 Să v-amintiţi de vorba Mea:
„Robul, nicicând, nu e mai mare
Decât stăpânul”. Prin urmare,
Dacă am fost Eu prigonit,
La fel, şi voi veţi fi păţit;
Dacă cuvântul Mi-l păzesc,
Şi pe al vostru-l împlinesc.
21 Dar vă va face astă lume,
Tot ce am spus, pentru-al Meu Nume,
Căci nu-L ştie, pe Tatăl Meu,
Cari M-a trimis. Deci, dacă Eu,
22 În lume, de n-aş fi venit –
Şi dacă nu le-aş fi vorbit –
N-ar fi avut păcat, vreodată.
Acuma însă, n-o să poată
Nimeni, nevinovat, să fie.
23 Un lucru, bine să se ştie:
Acel care nu Mă iubeşte –
De fapt – pe Tatăl, Îl urăşte.
24 Dacă-ntre ei n-aş fi făcut
Lucrări, cum nimeni n-a putut
A mai face asemenea,
Atunci, păcate, n-ar avea.
Acuma însă, le-au văzut
Şi iată că am început
A fi urâţi de ei: şi Eu,
Şi-asemenea şi Tatăl Meu.
25 Dar lucru-acesta a-mplinit,
Ceea ce Legea a vestit,
De mult, când spus-a despre ei:
„Am fost urât, fără temei”.
26 Mângâietorul, când soseşte,
De Mine, vă mărturiseşte;
Duh de-adevăr este acel
Mângâietor, iar – despre El –
Să ştiţi că de la Tatăl vine.
27 Iar voi, care aţi fost cu Mine,
De la-nceputuri, o să fiţi,
Datori, să Mă mărturisiţi.”