1 „Tu, casă a lui Israel,
Domnu-ţi vorbeşte-n acest fel:
2 „Nu căutaţi a trăi voi,
La fel ca neamurile-apoi,
Iar de semnele cerului
Nu-i fie teamă nimănui,
Căci neamurile, doar, sunt cele
Care vădesc teamă de ele.
3 Deşert e obiceiul lor –
Al tuturor popoarelor.
Taie un lemn, dintr-o pădure,
Iar meşterul, cu o secure,
Îndată are să-l cioplească
4 Şi are să-l împodobească
Cu aur şi argint, frumos,
Şi-l ţintuieşte, ne-ndoios,
În cuie, când l-a terminat,
Pentru a nu fi clătinat;
Căci nişte idoli, doar, sunt ei.
5 De-aceea, aceşti dumnezei
Sunt precum e o sperietoare
De păsări, pusă pe ogoare,
Unde sunt castraveţi aflaţi.
Ei nu vorbesc şi-s aşezaţi
În câmp, de către oameni. Ei –
Adică idolii acei –
Sunt fără viaţă, nu aleargă,
Căci n-au picioare ca să meargă.
De-aceea, voi să n-aveţi teamă,
Pentru că ei – de bună seamă –
Nu pot a face rău sau bine.”
6 „Nici unul nu este ca Tine,
O, Doamne! Mare Te vădeşti,
Iar al Tău Nume-L întăreşti
Doar prin puterea Ta cea mare.
7 Teamă de Tine, cine n-are,
Când Tu eşti Împăratul lor,
Al tuturor neamurilor?
De Tine doar – de bună seamă –
Trebuie toţi ca să se teamă,
Căci dintre oamenii deştepţi,
Dintre ai lumii înţelepţi,
Nu se găseşte nimenea
Care să-Ţi fie-asemenea.
8 Toţi oamenii de pe pământ
Doar nişte proşti, în faţă-Ţi, sânt.
Idolii lor nu se pot pune
Cu Tine, căci deşertăciune
Şi lemn este a lor fiinţă,
Precum şi-ntreaga lor ştiinţă!
9 La Tarsis, oamenii se duc
Şi foi de-argint ei îşi aduc,
Iar din Ufaz şi-au cumpărat –
În urmă – aurul curat.
Meşteri-apoi le prelucrează
Şi-un idol ei întruchipează.
Apoi vin cei ce-s iscusiţi,
Care sunt la cusut vestiţi,
Să-i facă haine minunate,
Din materiale colorate
Într-un albastru străveziu
Şi-asemenea în purpuriu.
10 Dar Domnul este Dumnezeu,
Căci El este Cel viu, mereu.
El este Cel adevărat
Şi este veşnic Împărat.
Dacă Se mânie Preasfântul,
Va tremura întreg pământul
Şi neamurile au să fie
Lovite de a Lui urgie,
Iar pe pământ nici un om nu-i,
Să sufere urgia Lui.”
11 „Aşa să le vorbiţi: „Toţi cei
Care se cheamă dumnezei,
Dar n-au făcut acest pământ
Şi cerurile câte sânt,
Pieri-vor de pe-ntinsul lui
Şi de sub faţa cerului.
12 Dar El e Cel care-a putut,
Pământul să îl fi făcut –
Precum a fost a Lui plăcere –
Numai prin marea Sa putere.
A-ntins înaltul cerului,
Doar prin înţelepciunea Lui.
Pricepere a arătat,
Când lumea a întemeiat.
13 La glasul tunetului Lui,
Urlă apele cerului.
De mâna Lui, ridicaţi sânt
Norii din capăt de pământ.
Dă naştere fulgerelor
Şi-asemenea şi ploilor.
Apoi, dă drumul vântului
Şi-l scoate din cămara Lui.
14 Atunci, a omului ştiinţă
Şi-arată a ei neputinţă,
Iar omul – precum şi-al său rost –
Se vede cât este de prost.
Cel care argintar se ţine,
Dat e atuncea de ruşine,
Cu chipul ce şi l-a cioplit,
Că orice idol – negreşit –
Numai minciună se vădeşte
Căci viaţa nu-l însufleţeşte.
15 Un dumnezeu, mare sau mic,
Este un lucru de nimic.
El este numai o lucrare
Ce se vădeşte-nşelătoare
Şi are să se prăpădească,
Pedeapsa când o să lovească.
16 Însă Acela care – iată –
Parte-a lui Iacov Se arată,
Nu este-asemenea cu cei
Care se cheamă dumnezei,
Căci totul e-ntocmit de El
Şi-ntreg poporul Israel
E moştenirea Lui, în lume.
Domnul oştirii e-al Său Nume.”
17 „Tu, care eşti la strâmtorare,
Ia legătura cea pe care
O ai; tu, care eşti în ţară,
Ia-o şi-apoi scoate-o afară!”
18 „Căci Domnu-a zis: „Iată, voiesc,
Pe cei ce-n ţară locuiesc,
Departe să-i arunc. Apoi,
Îndeaproape strânge-i-voi,
Să sufere şi să simţească.”
19 Atuncea o să se vorbească:
„O, vai de mine! Sunt zdrobită
Şi am dureri, căci sunt rănită!”
„Dar eu voi zice: „Negreşit,
Nenorocirea m-a lovit,
Însă am să o sufăr eu!
20 Acum, ajuns-a cortul meu,
Trântit să fie, la pământ,
Iar frânghiile-i rupte sânt.
Feciorii mei m-au părăsit
Şi nimeni nu s-a mai găsit
Cortul să mi-l întindă-apoi
Şi să-mi ridice pânze noi!
21 Iată, păstorii s-au prostit
Şi astfel n-au mai propăşit,
Pentru că ei au încetat,
Pe Domnul a-L fi căutat.
De-aceea, ei se pomenesc
Că turmele se risipesc.
22 Vuit se-aude-n depărtare!
Din miazănoapte, zarvă mare,
Spre Iuda, se îndreaptă iară,
Lovind cetăţile din ţară.
Ele-au să fie pustiite
Şi de şacali, doar, locuite.”
23 „Ştiu, Doamne: soarta omului
Nu este în puterea lui.
De-asemeni, el n-are putere,
Paşilor lui de a le cere
Ca să îl poarte, dintr-odată,
Către o ţintă mult visată.
24 Mă pedepseşte, Domn al meu,
Dar cu măsură, te rog eu,
Căci nu vreau să mă nimiceşti,
Atunci când mâniat Tu eşti!
25 Varsă urgia Ta cea mare
Doar peste neamurile care
Nu Te cunosc şi peste lume
Căci ea nu cheamă al Tău Nume.
Aceste neamuri îl topesc
Pe Iacov şi îl nimicesc.
Ele îi înghiţesc fiinţa
Şi îi dărâmă locuinţa.”