1 O, dacă era capul meu
Cu apă plin, plângeam mereu.
Ochii de mi-ar fi fost izvor
De lacrimi pentru-al meu popor
Şi pentru morţii cei pe care
Fiica poporului îi are,
Eu aş fi plâns, nemângâiat,
Noapte şi zi, neîncetat!
2 O, dacă eu aş fi putut
Ca, în pustiu, să fi avut
Un han, atunci mi-aş fi lăsat
Poporul. M-aş fi depărtat
De el, căci toţi sunt preacurvari
Şi sunt mişei care de cari.”
3 „Din guri, minciuni sunt aruncate,
Căci limbile sunt încordate
Precum un arc, iar când vorbesc,
Nu pe-adevăr se sprijinesc
Spre a fi tari, în ţara lor,
Ci pe a răutăţilor
Mulţime mare. Văd prea bine,
Că nu Mă caută pe Mine.
4 Să se păzească fiecare,
De prietenul pe cari îl are,
Ferindu-se de frate’ său,
Căci orice frate este rău
Şi cată – fără îndoială –
Pe al său frate de-l înşeală,
Iar prietenul se dovedeşte
Că pe alt prieten îl bârfeşte.
5 Se trag pe sfoară, se minţesc
Şi-a face rău doar, se trudesc.”
6 „Mijlocul de făţărnicie
Îţi este locuinţă, ţie.
Făţarnici, ei se dovedesc
Şi, să Mă ştie, nu voiesc.”
7 „De-aceea, Domnul oştilor
A spus astfel: „Într-un cuptor,
Iată că am să îi topesc,
Căci să-i încerc, Eu Mă gândesc.
Cum aş putea să Mă port Eu,
Cu fiica poporului Meu?
8 Limbile lor otrăvitoare
Sunt doar săgeţi ucigătoare,
Căci despre pace ei vorbesc,
În timp ce curse pregătesc.
9 Atunci, pedepse să nu-i pun
Şi oare, să nu Mă răzbun
Pe un asemenea popor?” –
A zis Domnul oştirilor.
10 „Munţii, acum, să-i plâng aş vrea;
Câmpiile de-asemenea
Vreau să le plâng, să le jelesc,
Căci arse sunt şi se topesc.
Nimeni nu va mai îndrăzni,
Pe-al lor cuprins de-a mai veni.
N-o să se-audă-n largul lor
Nici behăitul turmelor,
Iar păsările cerului
Şi fiarele pământului –
O parte – vor fugi din ţară,
Iar altă parte au să piară.
11 În vremea care o să vie,
Ierusalimul va să fie
Doar un morman de pietre-n care
Şacalul locuinţă-şi are.
Cetăţile-n Iuda zidite
Vor fi cu toate, pustiite,
Căci nimeni n-o să mai cuteze,
În ele, ca să se aşeze.
12 Unde e omul înţelept?
Unde e omul cel deştept,
Care să înţeleagă poate,
Mereu, aceste lucruri toate?
Cel cărui Domnul i-a vorbit,
Să spună-aceasta, negreşit.
Să spună cum de-i pustiită
Ţara şi cum de-i nimicită
Şi arsă, încât nimenea
Nu poate-a trece-acum, prin ea?”
13 În ăst fel, Domnul a vorbit:
„Pentru că ei au părăsit
Legea pe care le-o dădusem
Şi înaintea lor o pusem.
Pentru că nu M-au ascultat
Şi pentru că nu M-au urmat.
14 Pentru că mers-a fiecare
După a inimi-aplecare,
Căci după Bali, ei s-au ţinut,
Aşa precum la început
Făcut-au şi părinţii lor.”
15 „De-aceea, Domnul oştilor –
Ce-i Dumnezeu în Israel –
A zis, atunci, în acest fel:
„Doar cu pelin, am să hrănesc
Acest popor şi-i dăruiesc
Să bea, doar ape otrăvite.
16 Ale lui cete risipite
Vor fi apoi, în lumea mare;
Ajunge-vor la neamuri care,
‘Nainte, nu le-au cunoscut
Şi-ai lor părinţi nu le-au ştiut.
În urma lor, se va vedea
Că voi trimite sabia.
Pe-acest popor îl urmăresc
Pentru că am să-l nimicesc.”
17 „Cel ce e Domn al oştilor
A zis, spre ştirea tuturor:
„Pe plângătoare le cătaţi
Şi-apoi, să vină le chemaţi!
Trimiteţi, spre a fi găsite
Femeile ce-s iscusite!
18 Să vină şi să se grăbească,
Un cântec să alcătuiască,
De jale, numai despre noi,
Ca să putem plânge apoi!
19 Căci din Sion, în depărtare,
Se-aude geamătul cel tare:
„Vai cât suntem de prăpădiţi
Şi de ruşine-acoperiţi!
Acum ajuns-am să plecăm
Din ţară şi să ne lăsăm
Casele ce le-am ridicat,
Pentru că alţii le-au surpat!”
20 „Femeilor, luaţi aminte
La ale Domnului cuvinte!
Cântări de jale-i învăţaţi
Pe-ai voşti’ copii şi vă-ndemnaţi
Una pe alta, ca să ştiţi,
Plângeri de jale să rostiţi!
21 Căci pe fereastră s-a urcat
Moartea şi iată, a intrat
În casele împărăteşti
Şi în palatele domneşti.
Pe-ai noştri fii i-a nimicit,
În uliţe când i-a găsit,
Iar în pieţe-a secerat
Pe-ai noştri tineri, de îndat’.”
22 „Du-te şi spune: „Negreşit,
În ăst fel Domnul a vorbit:
„Aflaţi că morţii au să fie
Ca şi gunoiul pe câmpie,
Căci trupuri moarte vor cădea
Pe-ntinsul ei, asemenea
Acelui snop ce-i lepădat
De cei care l-au secerat!”
23 „Domnul a zis: „Cel înţelept
Să nu se ţină că-i deştept.
Să nu se laude că are,
Cumva, înţelepciune mare.
Dacă e tare cineva
Să nu se laude, cumva,
La nimeni, cu a lui tărie.
Bogatul, cu-a lui bogăţie,
Să nu se laude nici el.
24 Vreau să se laude doar cel
Care înţelepciune are
De-a Mă cunoaşte şi cel care
Este încredinţat că Eu
Sunt Domnul, Cel care – mereu –
Milă vădeşte şi arată
Numai o dreaptă judecată,
Făcând dreptate pe pământ!
Oameni-aceşti, pe plac, Îmi sânt!”
25 Domnul a zis: „Iată, sosesc
Zile când am să-i pedepsesc
Pe cei ce-s împrejur tăiaţi,
Dar care nu vor fi aflaţi
Având o inimă curată
Cari împrejur este tăiată.
26 Pe Egipteni îi pedepsesc
Şi pe Iudei am să-i lovesc.
Îi pedepsesc pe Edomiţi,
Pe Amoniţi, pe Moabiţi,
Pe toţi aceia – din popor –
Ce-şi rad colţul bărbilor lor
Şi pe cei care se vădesc
Că în pustie locuiesc.
Căci neamurile-n lume-aflate
Nu au fost împrejur tăiate.
Apoi, casa lui Israel,
Pot spune că este la fel,
Pentru că inima ei – iată –
Nu este împrejur tăiată!”