1 Domnul a zis în acest fel:
„Când va veni timpul acel,
Au să se scoată, din morminte,
Toate acele oseminte
Ce sunt ale-mpăraţilor
Din Iuda şi-ale tuturor
Preoţilor şi-a celor cari
S-au dovedit a fi mai mari
Şi ale celor ce vădeau
Că în Ierusalim şedeau.
2 Oasele lor vor fi luate
Şi au să fie aşezate
În faţa lunii, soarelui
Şi a oştirii cerului,
În faţa căror au slujit,
Pe care mult le-au îndrăgit
Şi-apoi pe care le-au urmat
Şi căror li s-au închinat.
N-au să mai fie adunate
Oasele lor, nici îngropate,
Fiind lăsate precum sânt,
Gunoi s-ajungă, pe pământ.
3 Cei care vor mai rămânea
Din neamu-acesta rău, vor vrea
Să moară, decât să trăiască
Unde are să-i izgonească
Cel ce e Domn al oştilor.”
4 „Spune-le astfel, tuturor:
„Domnul a zis: „Dar cine pică
Şi-n urmă nu se mai ridică?”
Cine se-abate, iar apoi
Nu se întoarce înapoi?”
5 Cei ce-n Ierusalim au casă,
Oare de ce, mereu, se lasă –
Purtaţi numai de a lor fire –
În necurmată rătăcire?”
„De ce stăruie fiecare,
În înşelătorie, oare?”
„De ce nu vor ca înapoi,
La Dumnezeu, să vină-apoi?”
6 Căci Eu sunt cu luare-aminte
Şi-aud dar, ale lor cuvinte.
Cum trebuie, ei nu vorbesc,
Iar când fac rău, nu se căiesc.
Nimănui, rău, nu i-a părut
Şi nu se-ntreabă: „Ce-am făcut?”
Nu sunt, deloc, neliniştiţi,
Ci îşi încep, nestingheriţi,
Necontenita alergare,
Asemenea calului care
Se-aruncă-n luptă, ne-ncetat.
7 Şi cocostârcu-a arătat
Că îşi cunoaşte vremea lui,
Privind la faţa cerului.
La fel este cu turtureaua,
Cocorul şi cu rânduneaua,
Căci îşi păzesc, stăruitor –
Mereu – vremea venirii lor.
Numai poporul Domnului
Nu vrea să ştie Legea Lui!”
8 „Cum de puteţi să ziceţi voi,
„E Legea Domnului cu noi
Şi înţelepţi ne-am arătat!”?”
„De-aceea, cu adevărat,
‘Geaba la lucru o să iasă
Pana aceea mincinoasă,
A cărturarilor deştepţi.
9 Sunt ruşinaţi cei înţelepţi
Şi se arată-adânc uimiţi
Pentru că-s prinşi şi umiliţi.
Ei au nesocotit, mereu,
Cuvintele lui Dumnezeu.
Şi-atunci, ce fel de-nţelepciune
Au izbutit ca să adune?
10 De-aceea, le voi da de veste,
Precum că ale lor neveste –
În urmă – le vor fi luate
Şi altora le vor fi date.
Ogorul ce al lor era
Dat o să fie, altora.
De la cel mic, pân’ la cel mare,
Lacom se-arată fiecare.
De la proroc – fără-ndoială –
Şi pân’ la preot, toţi înşeală!
11 Chip uşuratic dovedesc
Atunci când ei se îngrijesc
De rana fiicei cea pe care
Sărmanul Meu popor o are,
Zicând mereu: „Pace se face!”
Şi totuşi, nu e nici o pace.
12 Sunt ruşinaţi şi nu sunt buni
Căci săvârşesc doar urâciuni.
Cu toate-acestea, nu e cine
Ca să roşească de ruşine.
De-aceea are să se vadă
Precum că ei toţi au să cadă,
Cu cei ce cad şi răsturnaţi –
Curând – vor fi acei bărbaţi,
Căci Domnul are să-i lovească
Atunci când o să-i pedepsească.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.”
13 Domnul, despre oameni-acei,
A zis: „Voi isprăvi cu ei!
Nu vor mai fi struguri în vie
Şi nici smochine n-au să fie.
Frunzele se vor gălbeji
Apoi, şi se vor veşteji.
Voi dărui fructele-acele,
Celui ce trece peste ele.”
14 „De ce stăm jos? Hai să plecăm
Şi în cetăţi să ne-aşezăm.
Acolo să ne-adăpostim
Ca în ăst fel să nu murim,
Căci Dumnezeu ne osândeşte
Şi-acum la moarte ne sorteşte.
Iată că apa otrăvită
Ne este nouă rânduită,
Pentru că am păcătuit
Faţă de Domnul, negreşit.
15 Aşteptam pace să ne dea,
Dar iată că nu vine ea.
Nimic bun nu ne mai apare.
O vreme pentru vindecare,
Necontenit am aşteptat,
Însă doar groază-am căpătat!”
16 „Doar sforăitul cailor
Se-aude ameninţător,
De către Dan şi ne-ncetat
Răsună al lor nechezat.
Întreaga ţară se arată
De spaimă-a fi cutremurată.
Iată că vin aceia care,
Ţara o-nghit cu tot ce are.
Cetăţile le înghiţesc,
Cu toţi cei ce le locuiesc.”
17 „Iată, trimit şerpi către voi
Şi nişte basilici apoi,
În contra căror nu găsiţi
Descântece, ca să-i opriţi,
Şi-oricât de mult o să-ncercaţi,
De-aceştia o să fiţi muşcaţi.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.”
18 „Durerea, vreau să mi-o alin,
Dar inima-mi geme de chin.
19 Strigătul fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Abia mai poate să răzbată,
Căci e-ntr-o ţară-ndepărtată.”
„Nu se mai află în Sion,
Domnul, şezând pe al Său tron?”
Nu mai e nici un împărat
Cari în Sion este aflat?”
„De ce-au stârnit a Mea mânie,
Cu lucruri care nu-Mi plac Mie?
De ce şi-au făcut chip cioplit?
Idoli străini, de ce-au slujit?”
20 „Iată că vară s-a făcut
Şi secerişul a trecut.
Dar noi suntem tot necăjiţi,
Căci n-am fost, încă, izbăviţi!”
21 „Iată că fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are
E-n suferinţă, negreşit.
De-a ei durere sunt zdrobit
Şi sunt de groază apucat.
22 Nu este nimenea aflat
În Galaad, cunoscător
Al unui leac alinător?
Nu ştie, oare, cineva,
Dacă un doctor e, cumva?
Dar a poporului mei fată
De ce nu este vindecată?